Înțelepciunea greierului și revelațiile furnicii

Dacă subiectul ar fi fost dezbătut de generația părinților mei, nu ar fi încăput îndoială – harnica furnică i-a dat o lecție prețioasă leneșului greier din celebra fabulă. Viața nu e ca o eternă vară caldă, lină și lipsită de griji, și nu se trăiește „cu capul în nori“, ci doar „cu picioarele pe pămînt“. Toamna și apoi iarna grea vin peste tine cînd te aștepți mai puțin. Deci trebuie să fii în gardă, mereu pregătit pentru ce ar putea fi mai rău (chiar și cînd îți e bine, nu te lăsa păcălit, după bine vine răul și, dacă nu ești atent, o să te lovească cînd te aștepți mai puțin). Să-ți faci provizii pentru zile negre, să muncești din greu, cu seriozitate, pentru că existența e o luptă în care doar cei mai buni reușesc, să strîngi din dinți și să înduri, pentru că orice lucru valoros se obține doar cu sacrificiu și suferință, să nu te relaxezi prea tare pentru că omul e, fundamental, o ființă leneșă și trebuie mereu să „te ții în priză“, altfel o să te „culci pe-o ureche“ și, pe nesimțite, o să te cufunzi într-o mare de mediocritate din care nimeni și nimic n-o să te mai scoată vreodată. Și, orice ai face, să nu pierzi controlul. „Trebuie“ e un cuvînt esențial. Viața trebuie să-și urmeze cursul previzibil, succesul trebuie să însemne carieră solidă/familie/casă/mașină/poziție socială, planul trebuie să fie plan, munca trebuie să fie muncă (și, în general, dacă e muncă nu poate să fie și distracție, joacă sau bucurie), drumul ales e bun ales – îți e bine, îți e rău, trebuie să-i dai înainte.

Toate astea sînt, în diferite forme și versiuni, convingeri cu care nenumărați adulți din generația mea au crescut. Ni s-a spus la ce facultăți ar fi bine să dăm ca să „avem o meserie“ și să „avem succes“, ce alegeri profesionale să evităm pentru că „o să murim de foame“ – de parcă părinții noștri ar fi avut o lunetă magică cu care puteau să vadă departe, peste ani, destinele noastre posibile. Am fost obișnuiți să trăim prezentul cu un picior mereu în viitor, să facem din muncă o virtute și să considerăm că a „reuși în viață“ (mult timp nici nu m-am întrebat, la modul serios, ce înseamnă asta, de fapt) e mai important decît a fi fericit. Ba mai mult, că fericirea urmărită de dragul fericirii e, în cel mai bun caz, un lux, și în cel mai rău, un act de profund egoism și superficialitate.

Astăzi am o meserie despre care, acum douăzeci de ani, părinții mei nici nu-și imaginau că există. Și nu sînt singura. Deunăzi am întrebat un grup de participanți la un curs, toți manageri într-o mare companie, cîți dintre ei fac, în job-urile lor, lucrurile pentru care s-au pregătit în facultate și cîți le pot explica cu ușurință părinților lor în ce constă munca lor de zi cu zi. Aproape toți mi-au spus că nu – nu are legătură job-ul de acum cu studiile și nici nu prea știu cum să descrie munca lor în termeni clari și inteligibili generației părinților noștri, pentru care inginerul era inginer, economistul, doctorul, profesorul, avocatul, așijderea și nu existau prea multe nuanțe între ei. Azi vedem nenumărate profesii hibrid, avem nevoie de abilități despre care nici nu se discuta pe vremea cînd eram noi la școală, vorbim despre arta leadership-ului, descoperiri din neuroștiință care ne dezvăluie cum funcționează motivația și cum putem construi echipe mai performante, despre economie comportamentală și cîte și mai cîte.

Trăim într-o lume fluidă, în care gradul de predictibilitate scade exponențial și, în mod foarte ciudat, „anotimpurile“ vieților noastre nu se mai succed în ordinea în care eram obișnuiți.  Tocmai pentru că putem prevedea din ce în ce mai greu ce va urma, obsesia pentru planificare, pentru „muncit vara ca să ne fie bine iarna“, se întoarce împotriva noastră. Flexibilitatea, adaptabilitatea au devenit capacități esențiale, pe care cei crescuți în mentalitatea „furnicii“, din păcate, deseori, nu le au. Nici obsesia lui „trebuie“ și cultul muncii ca sacrificiu nu mai sînt strategii funcționale – e aproape imposibil să fii extrem de versatil, de deschis către posibilități, de atent la curenții, mulți și variați, ai schimbării dacă ești prins în rutina dureroasă a unei munci care nu‑ți place sau a unei vieți trăite, rigid, după precepte impuse de alții. A munci cu drag și pasiune, a face alegeri mînat de o misiune personală, de valori clare și autentic asumate, a fi capabil să te oprești și să schimbi macazul atunci cînd îți dai seama că ești pe un drum greșit au devenit necesități pentru a putea fi un adult împlinit într-o lume care se transformă radical de la un deceniu la altul, nu doar de la un secol la altul.

Asta nu înseamnă că mentalitatea greierului complet lipsit de griji, trăind de pe azi pe mîine, e de preferat. Din perspectiva mea, greierul și furnica reprezintă două extreme ale unui spectru în care nuanțele erau destul de clare acum cîteva decenii, însă în care acum, din ce în ce mai mult, culorile se întrepătrund.

Există o înțelepciune a greierului care le-ar prinde bine tuturor acelora dintre noi care se identifică mai degrabă cu furnica, și anume capacitatea de a trăi în prezent, de a fi conectat cu cine ești de fapt și de a te aduce pe tine, cu totul, în lume și în propria viață. Greierul e conștient de calitățile lui, de ce îi place să facă și se dedică pasiunii lui cu abandon. Cunosc o mulțime de „greieri“ – tineri antreprenori curajoși care, chiar cînd toți cei din jur le-au spus că sînt nebuni, au pornit la drum și au creat business-uri despre care nu-și imagina nimeni că ar putea funcționa. Cunosc artiști care s-au încăpățînat să se dedice artei lor și n-au murit de foame. Cunosc oameni care trăiesc convinși că lumea e un loc prietenos, că există lumină în fiecare om, că se poate trăi fără competiție și că o viață împlinită e una în care alegi să-ți „cînți cîntecul“ în fiecare zi – și nu, nici oamenii ăștia nu sînt desprinși de realitate, nu fac foamea și nu pier pentru că au încetat să mai creadă că după bine vine neapărat răul.

Cunosc și oameni-„furnici“ care, ajunși pe culmile succesului, după toate criteriile pe care societatea spune să ar trebui să le „bifezi“ pentru a te putea considera un om împlinit, și-au dat seama că sînt complet nefericiți și au intrat în crize existențiale. Am lucrat cu oameni care și‑au dat demisia din poziții de top management, au părăsit relații de ani de zile, și-au schimbat cariera la 40 și ceva de ani, cînd toată lumea din jur îi invidia pentru succesul lor, obținut cu luptă, lacrimi și sudoare, pentru că și-au dat seama că nici o „bifă“ pe lista realizărilor obligatorii nu va compensa vreodată lipsa sensului din viețile lor.

Marele păcat de care suferă și greierul, și furnica este, cred, convingerea că celălalt greșește. În lumea mea ideală ar fi plin de greieri care și-ar da voie să învețe ceva din spiritul cumpătat al furnicii, care ar cupla prezența, energia, bucuria de a trăi cu realismul, și de furnici care ar alege să vadă munca lor ca pe un mijloc, nu ca pe un scop în sine, care s-ar opri din alergătură ca să asculte un pic cîntecul greierului sau poate chiar să-l cînte pe al lor. În lumea la care visez, greierii și furnicile ar face echipe – idealismul ar fi considerat o calitate și ar putea merge mînă în mînă cu pragmatismul sănătos (pînă la urmă, ce altceva este un vizionar recunoscut decît un fost idealist ale cărui idei nebunești s-au dovedit fezabile?). În sfîrșit, în lumea echilibrată și conștientă în care sper, la un moment dat, să trăiesc, greieri și furnici deopotrivă ar îmbrățișa convingerea că un viitor sustenabil nu poate fi construit într-o lume în care doar unii muncesc și alții profită și nici într-o lume în care fiecare muncește doar pentru el, incapabil să dăruiască sau să conștientizeze că viitorul, nu doar al nostru, ci poate al omenirii înseși, depinde de cît de capabili vom fi să existăm în armonie și interdependență.

Alis Anagnostakis este trainer, exe­cu­­tive coach și specialist în cultură or­ga­ni­za­țio­nală. A fondat o școală de coaching dedicată managerilor și scrie despre cărți și autocunoaștere pe www.alisanagnostakis.com.