Intelectualii şi politica

Despre orice ne-am propune să discutăm, ajungem la legătura dintre intelectuali şi politicieni (vezi colecţia vechii Dileme şi a Dilemei vechi). Într-un număr relativ recent (Dilema veche , nr. 96) era reprodusă o conferinţă la Bucureşti a lui Timothy Garton Ash unde se afirma şi se demonstra că "legătura dintre intelectuali şi politică este una periculoasă!". Se citează adesea telegrama prin care eseistul francez Bernard-Henri Lévy îl felicita pe scriitorul columbian Llosa cu ocazia pierderii cursei prezidenţiale. Fireşte, se porneşte de la premisa că oamenii politici se situează, prin opţiunea lor pentru acţiune, departe de dialogul intelectual, care presupune cultura dubiului şi a toleranţei. În ţările foste comuniste, li se reproşează adesea partidelor politice absenţa unui obiectiv, a unei idei sau a unor idei fundamentînd sacrificiile. Se tînjeşte după prezenţa intelectualilor, a oamenilor în stare să propună şi să explice un proiect creator, o viziune armonioasă a viitorului; dezbaterile parlamentare dezamăgesc prin incapacitatea de a formula propuneri depăşind interesul imediat, personal sau de grup; în dorinţa de a fi popular, discursul politic e mai tot timpul simpluţ în conţinut, vulgar în expresie. În faţa defectelor etalate de Occidentul care se propune drept model de evoluţie, agitatorii politici din centrul şi estul Europei propun reîntoarcerea la tradiţiile interbelice, la momentele cînd naţiunile suverane îşi căutau în mod liber alianţele militare şi ideologiile politice necesare pentru a le motiva. Disputele istorice şi culturale sînt duse în numele adevărurilor necesare actualităţii şi nu de dragul adevărului timpului acela. În România, opera membrilor generaţiei '27 este necontenit folosită ca armă cu efect întîrziat în ceea ce ar putea fi dialogul de idei contemporan. Masa rotundă Intelectualii şi fascismul în Europa centrală şi de Sud-Est. Istorie şi memorie organizată la sfîrşitul lunii noiembrie de Institutul Goethe din Bucureşti în colaborare cu Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, unde au fost prezenţi şi au vorbit cercetători din ţările din zonă, diplomaţi, gazetari, a avut darul de a arăta că peste tot căutarea adevărului în relaţia cu trecutul apropiat presupune înlăturarea unor prejudecăţi în explicarea prezentului. Exerciţiile intelectuale prin care o mulţime de oameni cu carte, nu lipsiţi de inteligenţă, au încercat să dea o bază ideologică acţiunii politice a celor două totalitarisme ale secolului XX sînt de examinat cu o necesară circumspecţie. Acuzaţiile de proto-fascism şi neo-nazism sau de filo-comunism, formulate din perspectiva evenimentelor ulterioare elaborării operei, văd o legătură directă între prestigiul intelectual folosit pentru justificarea cauzelor extremiste şi acţiunea directă concretizată printr-un război pierdut, crime şi masacre. O altă linie de cercetare prezentă în colocviu s-a referit la rolul jucat de credinţă, de biserică, de membrii clerului, în afirmarea mesajului violent naţionalist al unor mişcări de dreapta. Am ales pentru acest număr cîteva fragmente din intervenţiile ascultate la Institutul Goethe, la care am adăugat contribuţiile unor colaboratori ai revistei, în dorinţa de a lega realităţile româneşti de contextul temporal şi spaţial unde au existat. (M. B.)