Intelectuali prinşi în maşinăria politicii

S-a scris atît de mult despre intelectuali şi politică încît este greu sau inutil să mai scrii ceva. Poate este mai bine să nu te raportezi deloc la textele cunoscute, dacă ai propria experienţă de martor, subiect sau observator. O să încerc să fac abstracţie de tot ce am citit, deşi ani de zile am avut obsesia pozitivă a construcţiei unei sociologii a intelectualilor şi de faptul că am deja o jumătate de carte (lăsată în ciornă de la intersectarea mea cu politica) pe care provizoriu am numit-o "sociologia ideologiilor noastre cele de toate zilele". Voi elimina chiar şi tentaţia de a face referire la neîncrederea lui Pareto în intelectuali, pe care îi numeşte "intelighenţia flotantă" şi ne spune că ei vor ţine mereu partea celor care deţin resursele de putere. Nimeni nu-i iubeşte pe intelectuali în politică Militanţii nu se bucură cînd se anunţă că un intelectual a intrat în partidul lor, pentru că partidele sînt un fel de echipe de căutători de aur care nu se bucură să se mărească numărul de guri care trebuie hrănite din prada de după cîştigarea alegerilor. Sînt consideraţi profitori sau chiar naivi. Vechii militanţi vor avea întotdeauna justificarea următoare: votul ţăranului simplu sau al şomerului este egal cu cel al academicianului, deci lăsaţi-o mai moale cu sfaturile pentru a cîştiga intelectualii de partea noastră. Toate partidele au intelectuali, profesori universitari sau artişti, dar rareori o să-i găsiţi pe liste de Parlament sau de Guvern. Intelectuali la pachet Din cînd în cînd, în situaţii în care ar trebui să existe o serioasă dezbatere publică pe teme importante, apare o listă cu aproape 100 de intelectuali care susţin ceva ce nu poate impune vreun preşedinte sau premier sau partid. Aceste liste ne aduc aminte de adeziunile regizate pentru proiectele împuşcatului, dar şi de aprigele dispute dintre CDR şi FSN. Lista de stînga este mai rară, nu s-a structurat niciodată, căci atunci cînd s-a încercat a o opune dreptei, de regulă, ar fi trebuit să se lupte pentru susţinerea lui Ion Iliescu. Or, sînt mulţi intelectuali care se consideră de stînga, dar nu-l pot susţine pe Ion Iliescu. Lista de dreapta de 15 ani începe cu Andreescu şi se termină cu Zub şi ea conţine o parte din intelectualii cunoscuţi, dar şi nişte intelectuali de care auzim doar de pe aceste liste. În loc de dezbatere publică a ideilor, de toleranţă, intelectualii au preferat încolonarea în spatele unor lideri politici. S-au livrat la pachet, la legătură, în loc să-şi expună ideile pe tarabă. Vitrina cu intelectuali Intelectualii sînt buni de arătat, sînt un fel de vitrină pentru alegeri. De aceea ei sînt căutaţi mai ales în jurul alegerilor, cu iluzia că aduc voturile altor intelectuali. Dar, din nefericire, greu vom găsi la noi intelectuali care să poată funcţiona ca directori de opinie, lideri transmiţători de influenţă, cum spunea un sociolog acum mai bine de 50 de ani. Ei nu au cum să aducă voturi pentru că partidele nu îi lasă să-şi impună propria voce. Puşi să recite discursuri de partid, chiar dacă o fac cu talent, ei nu pot fi convingători pentru că masa intelectualilor votanţi, colegii lor, îi consideră de regulă nişte trădători. Ar trebui să devină invizibili Liderii nu suportă notorietatea unor intelectuali din jurul lor. Şi, mai ales, se enervează la gîndul că pot fi consideraţi "produsul" acestora. Chiar dacă au beneficiat mereu de "punctajele" lor. Nu vreau discurs, îi spune liderul intelectualului, vreau doar punctaje scurte de idei, de acolo mă descurc. Dar faptul că presa ţine partea intelectualului, şi nu a marelui conducător, dacă izbucneşte un mic diferend sau o dispută, este de nesuportat pentru lider. Cînd un intelectual din partid dă un interviu apreciat de colegi sau de breasla lui profesională, "marele conducător" o să-l felicite ironic şi o să-i explice că există o ordine de precădere: lucrurile importante le spune "el". Dacă în sondaje intelectualii ajung la notorietate sau încredere, care poate fi luată în seamă, atunci aceasta este deja o aroganţă şi urmează să fie pedepsită. Marele conducător de partide începe să scoată cărţi pe bandă rulantă şi atunci dispare ultimul atu al intelectualului. Soluţia intelectualului: să devină, pe zi ce trece, tot mai invizibil. Scribi inutili Intelectualii sînt buni să scrie documente privind modernizarea partidelor, bune de invocat la presă cu ocazia congreselor sau a altor foruri. Atunci mapele celor din teritoriu şi cele pentru presă trebuie umplute cu texte lungi, complicate sau cu strategii desenate în Power Point. Aceste texte rămîn moarte, nu le citeşte nimeni şi nu vor deveni niciodată programe politice. De ce? Simplu, partidele nu sînt echipe organizate cu scopul de a moderniza România, de a construi proiecte pe termen lung. Citiţi definiţia partidului politic din orice dicţionar de politologie şi veţi înţelege că intelectualii sînt folosiţi pentru a argumenta bunele intenţii, nu pentru a scrie programe de pus în practică. Învins de demagogia faptelor Conducătorul politic ajuns lider de partid începe să creadă în predestinare şi în organicitatea ascensiunii sale şi atunci caută să şteargă urmele traseului său. Întotdeauna în şedinţele de partid, cînd unul sau altul dintre intelectuali va face apel la valorile fundamentale sau la moralitate, sînt pregătiţi să ia cuvîntul unii lideri ridicaţi din popor care vor demonstra, indirect, dar cu mare subtilitate, inutilitatea intelectualilor din partid. Aceşti militanţi, care cîştigă de mult timp alegerile în sătucul sau orăşelul lor, vor spune cu voce tare şi răspicat că trebuie să mergem în mijlocul oamenilor, că vorbim prea mult în birouri şi folosim cuvinte prea meşteşugite, că programele de acţiune politică sînt o prostie şi că trebuie să ascultăm doleanţele oamenilor amărîţi. Vor bate cu pumnul în masă şi vor spune că sînt unii care stau prea mult la televizor, în loc să-l însoţească pe marele lider în satele şi oraşele patriei. De aici încolo vor da exemple sugestive cu dublarea procentelor după ce a trecut liderul pe-acolo, cu scrisori de mulţumire pentru ultima vizită, primite de la un grup de pensionari. Ce ironie, tocmai el, intelectualul, este învins de demagogie. Fără capital Ultima slăbiciune a intelectualului este aceea că el nu poate aduce bani la partid. Şi nici prietenii lui, alţi intelectuali, nu au bani de donat. Cînd vin campaniile, în jurul liderului se nasc gărzi pretoriene formate din foşti chelneri, drumari, benzinari sau alte forme de capitalişti ce investesc în politică. Ei sînt daţi ca exemple de dăruire, schimbă strategii de alianţe şi intelectualul simte cum banii înfrîng ideile. Şi totuşi... Dincolo de aceste detalii de funcţionare, intelectualii care fac politică ar trebui să fie din ce în ce mai mulţi. Pentru că nu ne este indiferent cine face politică şi pentru că ar fi singura formă prin care s-ar putea crea diferenţa între stînga şi dreapta sau ar putea să fie puse în practică valori în politică. România nu va avea nici o şansă dacă politică vor face doar comuniştii reconvertiţi, securiştii, băieţii sub acoperire, chelnerii, inginerii de nota 5, cîntăreţii, dansatoarele, contabilii de CAP, schimbătorii de valută sau alte tipuri de aventurieri. Clasa politică de astăzi, croită în laboratoarele încă nedesfiinţate din 1990, este una care ocupă fraudulos biroul de comandă al societăţii româneşti. Progresiv, ea trebuie schimbată, dar nu cu fiii, nepoţii sau cărătorii de geantă ai actualilor conducători politici. Dacă intelectualii le vor schimba compoziţia, ciorba va începe să aibă un alt gust. Cît timp nu vom avea o societate civilă solidă, despărţită de partide, intelectualii vor trebui să facă politică în partide. Cu toate problemele de care am vorbit mai înainte. Prins în maşinăria politicii, intelectualul poate defecta sistemul. Prin mai multe moduri: prin influenţa sa, prin faptul că poate deveni un pol pentru nemulţumiţi sau prin faptul că se poate ridica dincolo de cerinţele burţii. În cel mai rău caz, ca un şoarece rătăcit prin panoul electric, poate roade la cabluri sau produce scurtcircuit prin sacrificiul său, fără de voie şi neobservat decît de electricieni. ____________ Vasile Dîncu este sociolog, fost ministru, actual deputat PSD.