Insula din insulă

20 septembrie 2023   Tema săptămînii

Dacă mă uit pe geam, din casă, dincolo de crengile primului avocado originar din Guatemala, privirea îmi fuge în zigzag printre arbori şi arbuşti aduşi din toată lumea. La stînga, o lucuma din America de Sud, la dreapta, un pîlc de bananieri de provenienţă africană, iar alături, un smochin mediteraneean, mai încolo un arbust de guavă, căpşune de Hawaii, apoi la stînga, un mango Nam Dok Mai thailandez, urmat de un canistel sud-american; la dreapta, urmează un migdal susţinut de un rodiu şi flancat de un arbore de pîine hawaian, de la rădăcina căruia se ridică timid o plantă de piper negru adusă cu mari eforturi de prieteni din Maldive, via Germania. Mai apoi, ochiul întîlneşte un rînd de ardei iuţi amazonieni, intercalaţi cu papaya care a crescut spontan, lîngă gardul pe care se întind tufe de maracuya dulce, despărţite de un arbust caraibian de struguri de mare. Pînă la solarul descoperit, se mai văd doar vîrfurile unui mamey din America de Sud şi fructele colorate ale cireşului de Surinam. Mai mult intuiesc decît văd capsulele ţepoase care ascund seminţele colorate ale achiote-ului mexican, cafeaua Arabica de lîngă mărul Fuji japonez şi jujube-ul chinezesc de lîngă guava braziliană. Cassabanana nu se vede, dar sînt mulţumit că ţine puţină umbră leuşteanului şi parţial unei tufe de roşii portocalii ale căror seminţe le-am adus din România. Din solar se mai văd vîrfurile a doi avocado, unul crescut spontan, din resturile vegetale adunate pentru compost, celălalt dintr-un sîmbure de avocado Reed, cumpărat dintr-un supermarket, asemeni palmierului de curmale Medjool, care a călătorit tocmai din Israel pentru a încolţi în Tenerife. Şi multe altele, o cacofonie de plante, arbori şi arbuşti, a căror asociere pare oarecum inoportună şi forţată.

La vreo 300 de metri se văd casele primilor vecini, înainte ca privirea să se lase atrasă de munţii care ascund farul din Punta de Hidalgo, unul dintre cele trei colţuri, ciocul, ale insulei noastre în formă de raţă. În stînga, la mai puţin de 2.000 de metri se vede Atlanticul, în spate se vede impunător Teide, cel mai înalt vîrf muntos al Spaniei. Sînt pe insula mea din insulă, înconjurat doar de culturile de papaya, banane şi avocado, şi cu toţii de către Oceanul Atlantic.

Dacă privesc în urmă cu 40 de ani şi 4,000 de kilometri, la „insula” copilăriei mele, casa bunicilor din partea mamei, înconjurată de nimic altceva decît de către culturile de ardei ale CAP-ului din Mintiul Gherlii, unde în vacanţele de vară citeam Insula Comorilor cu piraţii ei, nimic nu prevestea acest salt pînă în insula în care a trăit piratul Amaro Pargo. Şi totuşi, dacă întîlnesc condiţiile propice, seminţele aduse de peste tot din lume pot prospera oriunde.

Cînd am ajuns aici, în urmă cu zece ani, nu aveam nici o idee sau plan de viitor, dar m-a speriat imediat lipsa de vegetaţie din sudul insulei, pămîntul dezgolit şi sterp. N-am apreciat nici o clipă exotismul plajelor şi apa sărată a oceanului, pentru că în nisip, udate cu apă sărată, prea puţine seminţe germinează. Instinctul m-a dus direct în nord, în căutarea verdelui şi a apei dulci. Aşa cum sîmburele de măr „ştie” că trebuie să aştepte primăvara pentru a încolţi, informaţia încapsulată în ADN-ul meu a ştiut că trebuie să caut resursele capabile să susţină viaţa. Şi m-am stabilit, asemeni primilor cuceritori spanioli, în San Cristobal de La Laguna, locul care le-a oferit, şi lor, asemeni mie, condiţii propice pentru a-şi continua viaţa. 

Am deschis un local vegetarian fără un plan anterior, doar pentru că lipsea unul de pe piaţa locală şi aveam experienţa şi tradiţia mîncărurilor de post româneşti. Sigur că meniul, care se schimba în fiecare zi, nu s-a redus la atît şi am explorat lumea reţetelor indiene sau arabe, africane sau sud-americane, încercînd să adaptez meniul la ingredientele locale. Am descoperi şi valorificat informaţii care aici lipseau sau erau ignorate cu desăvîrşire. De la indieni, că papaya verde se poate folosi ca o legumă; de la cretani şi mexicani, că Portulaca oleracea, buruiană pe care şi noi o numim depreciativ iarba porcului, e planta cu cel mai mare conţinut de Omega 3. Lucruri pe care, spre surprinderea mea, nimeni nu le ştie aici deşi multe provin din ţări de limbă spaniolă.

A fost nevoie de pandemie, de închiderea afacerilor, inclusiv de cea definitivă a localului meu, pentru a mă confrunta cu realitatea. În timp ce găteam ca voluntari pentru a produce mîncare pentru cei aflaţi în necesitate, mi-am dat seama de vulnerabilitatea alimentară a arhipelagului. De dependenţa lui de importuri. Aproximativ 80% din alimente sînt importate. A urmat războiul şi blocada cerealelor ucrainene care au influenţat preţul făinii și care mi-au consolidat convingerea că insulele au un sistem fragil, care se poate rupe oricînd. Lumea în sine se îndreaptă spre o criză alimentară, pe care actualul sistem nu o va putea susţine. Fertilizanţii artificiali, care au sintetizat guano-ul adus de Humbold din peşterile din Peru şi au creat condiţiile creşterii populaţiei umane de la 1 la 7 miliarde în mai puţin de un secol, au zilele limitate. Unul dintre cei trei compuşi (fosforul) e o substanţă deţinută în proporţie de aproape 80% de către Maroc şi care se va epuiza în aproximativ 100 de ani. Aşa că oamenii vor trebui să-şi reducă drastic populaţia sau să-şi schimbe radical actualul sistem alimentar. Iar noi, dependenţi de toată lumea, încă şi mai mult.

Aşa s-a născut această utopie, o asociaţie care caută soluţii pentru a menţine şi a dezvolta viaţa din arhipelag, această arcă a lui Noe, care e „moşia” mea, unde experimentăm adaptabilitatea unor noi plante, capabile să reziste la condiţiile locale şi la o previzibilă reducere a resurselor de apă, unde încercăm noi reţete şi căutăm nutrienţi. Planul e ambiţios, cît pentru o viaţă, de la producţia de resurse primordiale (sol, apă) la cea de plante şi nutrienţi, pînă la schimbarea şi adaptarea comportamentului alimentar din arhipelag, la ingrediente şi necesităţi. Folosim experienţa israelienilor şi a egiptenilor de a cultiva legume, respectiv de a creşte peşte în deşert, a australienilor de a exploata resturile de bananieri sau a chinezilor de a cultiva orez cu apă de mare.

De aici, de unde portughezii au adus bananele din Africa, pentru ca mai apoi să le ducă în India, iar spaniolii în Americi, de unde Columb a adus prima dată cartofii şi roşiile, care aveau să se răspîndească în toată lumea, îmi păstrez eu vie, de la înălţimea ferestrei mele, speranţa unui viitor alimentar pentru insula mea din insulă, pentru insulele din jur şi al continentelor de pretutindeni. 

Emanuel Ciocu este alimentaţionist.

Foto: wikimedia commons.

Mai multe