Instrumentalizarea mass media - interviu cu Ioana AVĂDANI

În urma a ceea ce vedem la televiziunile noastre „de ştiri“ sau a ceea ce citim în ziarele noastre „quality“, e cazul să tragem concluzia că idealul unei prese imparţiale şi profesioniste (care nici nu s-a născut bine) e pe cale să dispară?

Ne putem plasa, de amorul jocului, în atitudinea catastrofică, de gen „Da’ ce mai e cum a fost?“, şi să ne convingem că asistăm la sfîrşitul prea puţin glorios al presei româneşti, încă ne-dată bine în pîrg. Aş introduce doar o nuanţă: sfîrşitul presei „aşa cum o ştim“ – şi aici putem intra în lungi filozofii despre ce mai este presă, mass-media şi jurnalism în zilele noastre. Adică ale Internetului şi mobilului... Că televiziunile noastre „de ştiri“ şi presa „quality“ de la noi au definiţii proprii ale jurnalismului de calitate – e de necontestat. Dar nu cred că jurnalismul este cel care va dispărea, ca atare, ci doar aceste canale mediatice care au abuzat de poziţia lor de forţă, de influenţa şi de credibilitatea de care se bucurau necondiţionat (ei, nici asta nu era tocmai bine...) şi care au nesocotit dorinţa de informaţie şi inteligenţa consumatorului.

În lume a apărut conceptul de „foxification of news“. Cît de puternică vi se pare pe plan global tendinţa de a transforma mass-media în instrument de propagandă?

O simt – şi în cercurile noastre profesionale (că şi noi, ongiştii, tot se cheamă că avem anturaj profesional) poartă un nume mai tehnic: i se spune „instrumetalizarea mass-media“. În esenţă, toată lumea este conştientă de influenţa pe care mass-media o au asupra publicului şi îşi doreşte să beneficieze de această influenţă. Se caută „instrumentalizarea mass-media“ pentru cauze nobile, precum dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului, sau pentru promovarea unor agende politice sau pentru cîştigarea unui avantaj comercial. Cei care urmăresc acest lucru uită (sau nu ştiu, sau se fac că uită) că influenţa mass-media s-a născut tocmai din libertatea lor de a-şi stabili agenda, din a decide în interiorul redacţiilor ce se publică şi ce nu, pornind de la interesul publicului. Şi că instrumentalizarea (sau utilizarea mass-media în scopuri propagandistitice) va duce rapid la moartea lor.

Cum se pot apăra oamenii de propaganda politică sau de feluritele manipulări ce le sînt servite prin mass-media (care la noi, în ultimii ani, a devenit, mi se pare, extrem de rafinată şi de eficientă în acest domeniu)?

Există un singur remediu eficace la manipulare: gîndirea critică, „citirea“ cu discernămînt a unor surse încrucişate. Din păcate, nici gîndirea critică nu este la mare trecere în România, nici accesul la surse încrucişate nu face parte din obişnuinţele noastre de consum mediatic. „Românul mediu“ priveşte un singur jurnal de ştiri (cel în care îşi regăseşte ideile, deci şi confortul intelectual sau emoţional) şi citeşte (dacă îl mai citeşte) un singur ziar. Soluţie nu există decît pe termen lung: educaţie în competenţe media (media literacy, cum i se spune) şi educarea gîndirii critice, care ar trebui să fie, în opinia mea, coloana vertebrală a întregului sistem de educaţie.

În primii ani de după Revoluţie, mulţi jurnalişti păreau să practice un partizanat din convingere; de la un moment dat însă, partizantul lor a devenit interesat şi unii s-au transformat în adevăraţi propagandişti. Ce s-a întîmplat, de fapt?

La începutul anilor ’90, se purta jurnalismul mesianic (vedeţi, avem denumiri pentru orice). Acel tip de jurnalism în care jurnalistul făcea lumea mai bună prin scrierile sale (mai ales scrierile; televiziunea privată era la începuturile ei), fiind şi anchetator, şi judecător – şi aspirînd şi la postul de călău. Finele acelui deceniu i-a găsit pe jurnalişti polarizaţi şi apropiaţi de taberele ideologice sau politice. La începutul anilor 2000, cînd presiunea politică asupra presei a devenit vizibilă şi palpabilă, partizanatul a atins cote extrem de intense, astfel încît puteai liniştit să trăieşti într-o realitate paralelă, dacă citeai doar oficiosul partidului tău. În mod paradoxal, relaxarea presiunii politice asupra mass-media i-a găsit pe jurnalişti nepregătiţi să-şi asume libertatea. Era mai simplu să „lupţi“ împotriva cuiva, decît să prezinţi echilibrat situaţia şi să inviţi publicul să-şi formeze singur opinia. La fel de drept este că nici publicul nu era pregătit pentru o astfel de ofertă mediatică şi cerea verdicte. Campaniile electorale din 2008-2009 au „legalizat“, într-un fel, partizanatele. Au fost campaniile electorale cu cele mai mari amenzi aplicate de CNA, iar televiziunile au acceptat să plătească amenzile, continuînd practicile sancţionate. Ni s-a semnalizat, în felul acesta, că importantă nu este informarea corectă şi onestă a publicului, ci promovarea agendei proprii. În opinia mea, acela este un punct de inflexiune în evoluţia mass-media din România, momentul în care a devenit clar că media nu acţionează în interesul publicului, ci al celor care iau decizii. Noi sîntem simple puncte de rating. Criza economică din anii care au urmat a accentuat această tendinţă de monetizare a politicii editoriale – a face bani din cedarea libertăţii editoriale –, aşa că acum nu numai presiunea politicului apasă asupra presei, ci şi (sau mai ales) cea economică.

Credeţi că putem spera ca piaţa şi concurenţa să regleze de la sine lucrurile, aşa încît fenomenul partizanatului în presă să se diminueze – sau dimpotrivă?

Fenomenul partizanatului nu va dispărea, ci se va diversifica. Nu trebuie să mai gîndim în termeni de medii tradiţionale – ziar, Radio, Televiziune, căci Internetul a schimbat şi piaţa, şi regulile jocului. Internetul îi permite fiecăruia dintre noi să consume produse înalt personalizate (ne putem agrega propriile „jurnale de ştiri“, utilizînd surse şi platforme diverse), care să răspundă unor interese extrem de înguste. În industrie se vorbeşte deja de „nişa de unu“ – fiecare individ reprezintă o piaţă. În atari condiţii, este evident că orice consumator se va duce către acele locuri care îi consolidează credinţele şi convingerile (mai degrabă decît în locurile unde şi le simte criticate sau neacceptate). Ne vom expune singuri la „propagandă“, cu drag. De aceea revin la soluţia pe termen lung: educaţia. Dacă nu sîntem învăţaţi să apreciem, să valorizăm confruntarea de idei, să reevaluăm chiar şi lucrurile care ne plac, atunci bătălia e pierdută dinainte.

Ce soluţii are la ora actuală, în România, un jurnalist care vrea să-şi facă profesia în mod corect?

Destul de puţine – mai ales dacă vrea să şi trăiască de pe urma exercitării acestei profesii. Din păcate, redacţiile au fost aprig lovite de criza economică şi au rămas să funcţioneze cu un număr redus de jurnalişti. Aceştia suportă imens presiunea timpului, trebuind să suplinească munca celor plecaţi. În atari condiţii, calitatea muncii editoriale scade şi tentaţia compromisului este, uneori, de neevitat. Şi nu mă refer neapărat la compromisul moral, ci la cel profesional, în care laşi să treacă materiale de slabă factură, pentru că nu ai timp sau putere sau resurse să le faci mai bine. Dar nu aş dori să generalizăm şi să credem că toţi jurnaliştii fac rabat de la calitate sau de la etică.

Ce şanse credeţi că are un telespectator care urmăreşte, de pildă, Antena 3 şi B1 TV, în paralel, să distingă informaţia corectă, să înţeleagă ceva care să-i fie de folos?

Îţi trebuie nervi tari şi mult timp la dispoziţie ca să faci acest exerciţiu – iar foloasele sînt mai degrabă teoretice. Ambele posturi utilizează accente emoţionale, umorale, care fac apel la afect, nu la judecată critică. Noi îţi dăm adevărul, ţie nu-ţi rămîne decît să te enervezi. Este – cum spuneam – extenuant să încerci să „te enervezi“ cînd într-o parte, cînd în alta şi apoi să faci media aritmetică. Dar să nu uităm că televiziunile îşi pierd treptat rolul de furnizor predominant de informaţie – Internetul este mai prompt şi mai mobil. Televiziunilor le revine sarcina de a pune în context şi de a aduce „opinie“ – şi fac asta, cum am spus, apelînd la afect. E o opţiune...

Pînă la urmă, la ce foloseşte presa imparţială?

„Presa imparţială“ este un mit urban – ca şi românul imparţial. Noi toţi avem credinţe şi preferinţe şi acţionăm – şi în plan politic, şi în plan profesional – în baza acestora. Jurnalistul este şi el om, decizia editorială este un act subiectiv. Ceea ce trebuie să ne preocupe nu este imparţialitatea presei, ci onestitatea ei, modul în care ea îşi îndeplineşte misiunea de agent al interesului public, furnizînd informaţie onestă, corectă, factuală, şi opinie diversă, bazată pe fapte. Restul – agregarea „adevărului“ – trebuie să se petreacă în minţile noastre. Dar ele se cer pregătite, antrenate pentru acest exerciţiu. De aceea, eu nu cred că scăderea credibilităţii de care se bucură presa în România este un lucru eminamente rău. Trebuie doar completată cu elemente de tehnică profesională. Şi ce anume face dintr-un material de presă un material „bun“? În condiţiile în care cu toţii suntem, virtual, generatori de conţinut mediatic (loc rezervat anterior doar jurnaliştilor), trebuie să începem să gîndim „jurnalistic“.

Ioana Avădani este director al Centrului pentru Jurnalism Independent. 

a consemnat Andrei MANOLESCU