Insensibili, nesimțiți și grobieni
Prostiile și gafele pe care le-am făcut de-a lungul timpului mi s-au transformat, în timp, într-un soi de strigoi. Din aceia care mă bîntuie la răstimpuri și care apar pe nepusă masă, uneori chiar în momentele cînd mă simt cel mai bine în pielea mea, cînd mă aflu în medii prietenoase care mă validează și care îmi dau încredere în mine. Taman atunci se întîmplă să apară unul dintre acei strigoi ai gafelor, care îmi împlîntează un metaforic cuțit în ficat în timp ce-mi șuieră rînjind: „Îți aduci aminte cum ai comis-o atunci?“
Există, ce e drept, o metodă de exorcizare. Simplă și destul de la îndemîna oricui. Proverbiala învățare din greșeli. Cînd comiți un pocinog, n-ai decît să-ți ceri iertare și să înveți cum să te ferești de un altul, în viitor.
Probabil că așa se naște simțul propriului ridicol. Un simț necesar nu doar pentru tine, căci te ferește de prostie, ci și pentru cei din jurul tău. Gafele pe care le facem ating de multe ori sensibilități, rănesc și pot, chiar, să dea o turnură proastă relațiilor noastre. Dacă insiști să comiți dandanale, din cauză că nu te gîndești sau, pur și simplu, pentru că nu-ți pasă, mai devreme sau mai tîrziu, vei fi etichetat, pe drept, insensibil, nesimțit sau de‑a dreptul grobian.
Privind spectacolul de pe scena politică de azi, mi-am pus întrebarea dacă actorii acestor reprezentații au simțul propriului ridicol. Dacă ei se simt vreodată prost. Dacă au minima resursă de bun-simț care să-i tragă de mînecă atunci cînd o iau pe arătură. Faptul că opinia publică taxează dur orice gafă pe care o fac înseamnă oare ceva pentru ei?
Dacă ar fi fost așa, probabil că ar fi încercat să se corecteze. Și-ar fi angajat oameni pricepuți care să‑i ghideze. Care să le scrie măcar discursuri de bun-simț. Faptul că ei insistă să ne bombardeze cu inepții spune însă altceva: odată ajuns la putere în România, nu-ți mai pasă de consecințele acțiunilor tale, nu te mai interesează ce cred ceilalți despre tine. Ești „boss“ și nimic nu te atinge. Nu ești demis, nu ești nici măcar mustrat și continui pe drumul tău, fără să te simți în nici un fel stînjenit.
Atunci, bineînțeles că nu te mai interesează vocile critice ale celor pe care îi reprezinți. Nu-ți mai pasă dacă spui prostii, dacă faci declarații oficiale la nivel înalt care te umplu de ridicol și care aruncă o lumină proastă și asupra alegătorilor tăi.
Probabil pentru că există falsa impresie că în România ne-am obișnuit doar să facem haz de necaz. Se spune că pe vremea comunismului bancurile politice erau neoficial permise, pentru a mai detensiona situația. Lasă-i să rîdă, că altceva nu vor face. Doar că în comunism trăiam în dictatură, iar rîsul era, într‑adevăr, mica fărîmă de rezistență pe care oamenii și-o puteau permite.
Rîsul nostru de azi este însă unul acid, care corodează. Nu este un haz de necaz, ci unul care face cercuri concentrice, care le surpă, încet, imaginea de lideri. Căci niște lideri care nu-și cer scuze cînd fac gafe și care nu învață nimic din propriile greșeli, niște lideri care n-au nici o urmă de simț al propriului ridicol devin, inevitabil, simpli bufoni.
(articol publicat pe blog-ul revistei în 3 februarie 2019)