Înmormîntare cu manele
Intenţionam să încep articolul – tema fiind mahalaua presei – într-un ton sarcastic, săltăreţ şi miştocar. Amînînd însă timp de cîteva zile, a dat peste mine o veste care mi-a schimbat cu totul dispoziţia: revista Flacăra şi-a închis porţile. Ar trebui să spun „ŞI revista Flacăra...“
Înainte de toate, sînt obligat la o precizare penibilă: Flacăra nu mai avea de-a face cu Adrian Păunescu din 1985, deci de 28 de ani, de dinainte de Revoluţie. Este întristător să constaţi cum un asemenea personaj lasă o amprentă greu de şters din memoria colectivă – şi nu în sens pozitiv... Şi acum, la vestea închiderii, am întîlnit comentarii de genul „Mie nu mi-a plăcut niciodată Cenaclul Flacăra“. Această confuzie, care a planat vreme de un sfert de secol, este unul dintre efectele tipului de revistă care a fost Flacăra după decembrie 1989, sub conducerea lui George Arion – celălalt efect, miraculos de mult întîrziat, fiind chiar recentul ei colaps financiar. Mă refer la faptul că nu a fost niciodată înregimentată politic, de nici o parte, nu a cultivat frivolitatea şi scandalul, nu a căutat să şocheze cu orice preţ. Dacă ar fi făcut vreunul dintre aceste lucruri, toată lumea ar fi identificat-o fără greş. În fine, un factor agravant al poziţiei nemeritat de modeste în awareness a fost faptul că nici unul dintre creatorii ei – George Arion în primul rînd! – nu s-a bătut cu pumnii în piept să iasă-n faţă.
Deşi ar fi avut de ce s-o facă! Sigur că sînt subiectiv – am scris neîncetat în Flacăra vreme de 18 ani, din 1995 pînă la dispariţie –, dar n-o să mă feresc s-o spun: era o publicaţie de înaltă ţinută, şi în conţinut, şi în formă, cred că ultima revistă generalistă (social, cultură, economie, politică, sport, divertisment) care mai supravieţuia, ultima care mai practica acel gen publicistic minunat care se numeşte reportaj.
În 2011 îşi sărbătorise Centenarul... Cea mai longevivă publicaţie din România. În zilele în care se poate vizita Arcul de Triumf, la ultimul etaj veţi găsi doar două vitrine: una cu copiile coroanelor Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria, plus sceptrul regal, cealaltă cu două numere din 1913 ale revistei Flacăra...
Puţin comentată de presă – şi pentru că nu e o cioacă implicînd politruci, dizeuze sau fotbalişti, dar şi din motive de funie în casa spînzuratului –, moartea revistei Flacăra este un eveniment de primă mărime în istoria presei postdecembriste pentru că marchează sfîrşitul unei ere. O eră care a debutat imediat după Revoluţie şi care a însemnat, în principal, cultivarea genurilor publicistice majore: reportajul, ancheta, interviul. Primele două sînt defuncte azi, fiind înlocuite cu materiale şi informaţii adunate de pe Internet – sau cu nimic. Al treilea agonizează, cu apariţii sporadice ici-colo.
„O astfel de flacără rîvnim să aprindem şi năzuim s-o putem ţine vie, deasupra patimilor oarbe şi a intereselor trecătoare, pentru ca ea, luminînd de sus, să lumineze departe“ – scria fondatorul revistei, Constantin Banu, în 1911. Dar flacăra, iată, s-a stins.
Coana Audienţa
Şi ce-a rămas? Ce-a rămas după ce au dispărut, rînd pe rînd, Nu, Contrapunct, Tinerama, Zig Zag, Expres, Expres Magazin şi toate celelalte? Ce-a rămas după ce o bună parte dintre ziare şi reviste au fost nevoite să se mute pe net, abia supravieţuind şi aşa, după ce a fost închis TVR Cultural, după ce au dispărut de peste tot o mulţime de emisiuni Radio şi TV de publicistică adevărată?
A rămas practic un singur lucru: stăpîna zilei, o mahalagioaică proprietară de scalvi, o ţoapă gălăgioasă, kitschoasă şi urît mirositoare – Coana Audienţa.
„Sîntem ai tăi şi vom rămîne-ai tăi,
Aceştia care sîntem, buni şi răi,
Sîntem ai tăi cu toată deznădejdea,
Fiindcă, din cînd în cînd, pe noi aceştia,
Gîndul ca tu să nu mai fi ne doare
În coşul pieptului, ca o surpare.“
Aceste versuri – frumoase, zic eu, ca dovadă că nu sînt resentimentar – ale lui Adrian Păunescu, scrise cu gîndul la patrie, se potrivesc cumplit de bine, azi, în jurnalismul românesc, Coanei Audienţa. Da, cei mai mulţi dintre jurnalişti sînt ai ei – trup, suflet şi portofel.
Una dintre regulile mahalalei este să vorbeşti tare, repede şi mult, ca să n-apuce ălălalt să zică şi el ceva. Ce altceva se-ntîmplă în aşa-zisele talk-show-uri, care sînt show (de joasă speţă), dar rareori talk, în sensul de conversaţie, în care fiecare îşi spune părerea, iar moderatorul (titulatură complet nejustificată în prezent) nu face decît să formuleze tema, să le dea cuvîntul pe rînd, să nu-i lase să bată cîmpii şi să vegheze la păstrarea unui climat civilizat?
O altă constantă a mahalalei este pusul poalelor în cap, spălarea rufelor în public, implicarea tuturor în micile mizerii ale vieţii tale. Inclusiv libertatea de a defila pe stradă în izmene sau în sutien. Toate astea se regăsesc cu vîrf şi îndesat în publicaţiile şi rubricile de „mondenităţi“.
Trei: mahalaua iubeşte sistemul „scroafa-n copac“. Orice japiţă sau cocalar poate deveni peste noapte vedetă, prin simplul fapt că s-a-mbătat mai tare ca alţii, a sîngerat mai mult după un caft sau a urlat mai şocant. Mai mult de jumătate (sînt concesiv) dintre numele exhibate de presă sînt nulităţi absolute, care n-au făcut şi nu vor face niciodată nimic cît de cît remarcabil – de pildă, să ridice ori să vopsească un gard.
Patru (şi mă opresc aici): În mahala e lege să te bagi în viaţa celorlalţi, să te uiţi pe geam sau prin gaura cheii, iar după aia să-mprăştii ce crezi că ai văzut, başca părerile tale despre fenomen. Nu cred că mai e cazul să comentez.
Zîmbiţi, mîine va fi la fel
Cînd mi-a propus să scriu la tema acestui număr din Dilema veche, Stela Giurgeanu mi-a pus trei întrebări. Prima era aparent retorică: Putem vorbi în presa din România despre rating, sau, mai degrabă, despre mahalagisme? Răspunsul meu este: Coana Audienţa este doar un pretext, de fapt cei care-i sînt sclavi mor de plăcere, gîfîie de satisfacţie, au orgasm cînd scriu ceea ce scriu. „Ce i-ai face dac-ai prinde-o?“, lîngă poza unei femei (caz real) – nu e un instrument de marketing, e geamătul pofticios al unui onanist.
A doua întrebare: Care a fost punctul zero, cînd mahalaua a intrat în presă? Răspuns foarte precis: 22 iunie 1992, ziua primului număr din Evenimentul zilei, cel ce a promovat găinile violate care năşteau pui vii – tipul de titlu în care orice e permis („Maria a murit cu mătura în mînă“) – şi calamburul ieftin, în special legat de numele persoanelor publice. Mă grăbesc să precizez că, în paralel şi ulterior, EvZ a fost şi rămîne (cît încă?) un ziar important, care a reuşit lucruri de calibru, dezvăluiri, anchete, reportaje etc. Dar acela a fost declicul presei de mahala, urmat imediat de apariţia (în ’94-’95) revistelor de genul Infractorul, Infractoarea mov etc., care – sub pretextul protejării identităţii victimelor – îşi permiteau să inventeze poveşti cît mai scabroase şi violente.
A treia întrebare a Stelei a fost: Care ar fi predicţiile referitoare la cît de mult îşi mai doresc oamenii acest gen de presă? Răspunsul meu e pesimist, îmi pare rău: cel puţin un secol. Orice demers jurnalistic, inclusiv cel de tip mahala, îşi defineşte un public-ţintă. Or, uitaţi-vă în jur: sîntem înconjuraţi de public-ţintă...
Coana Audienţa va mai domni multă vreme. Între timp, Flacăra a fost înmormîntată cu lăutari, manele, rochii cu paiete, maşini de fiţe, lanţuri goase de aur, băieţi dă băieţi…
Nu, greşesc, nu cu ei, ci de către ei.
Tudor Călin Zarojanu este jurnalist.
Foto: L. Muntean