Inimă şi suflet... peste generaţii

– Mamaie, ce e aia inimă?

– Ce să fie, mamaie, pui mîna la piept şi o simţi, bate acolo ca să te ţină în viaţă.

– Şi cînd mori? Mai bate?

– Bate, bate...

– Unde, mamaie?

– În cer, se face suflet, îi cresc aripi ca la fluturi şi se duce la Dumnezeu, să bată în cer.

Mda, carevasăzică, inima e cînd bate... şi sufletul e un fel de fluture...

Cred însă că am aşteptat pînă în adolescenţă ca să bată cu adevărat, tare, gata să-mi spargă pieptul şi să urce la cer... evident, ca noi toţi, cînd m-am îndrăgostit. Dar nu îi mai ziceam „suflet“, ci „inimă“, un organ al corpului, cu funcţii biologice, a cărui funcţionare e influenţată de stimuli transmişi de creier. Carevasăzică, surghiunisem sufletul... şi inima, într-o cutiuţă de muşchi.

Dacă m-ar întreba azi fi-miu ce e aia „suflet“, aş sta în cumpănă... Ce să-i spun, care dintre grilele de lectură pe care mi le oferă lumea, educaţia, profesia sau biserica să o aplic?

Aş putea să îi spun că inima, de exemplu, este, într-adevăr, un organ care pompează sînge în corp. Sau că acolo simţim că se aşază sentimentele cele mai puternice, că acolo simţim şi cînd iubim, şi cînd suferim cel mai tare...

Aş putea să aleg să-i spun că inima asta, cu sentimentele ei cu tot, trebuie bine echilibrată de raţiune, că orice trăire prea acerbă şi pasională te face să te aduni cu greu de pe jos, precum boabele de sticlă ale unui caleidoscop spart. În viaţă, doar, trebuie să fii deştept, să nu te laşi fraierit de sentimente prea puternice, care te fac slab în faţa celor care gîndesc un pic mai mult ca tine!

Asta, cel puţin, aude sigur de la modelul de succes, cu zîmbet perfect, pe sticlă, şi sentimente tranzacţionate rece, la bancă.

Aş mai putea să îi spun să nu gîndească cu inima, întrucît, vezi bine, azi acceptăm uşor să acţionăm după instinct, adică din lecţiile transmise de un punct obscur din stomac, dar nu din inimă, doar inima ne moleşeşte raţiunea, ne face să legăm relaţii imprudente...

Deci, mă luminez în sinea mea, inima e opusul prudenţei şi al calculului, al controlului şi al previzibilului. Bun, de aici aş putea să încep... Dar oare asta chiar e bine? Corect n-am să întreb dacă e... pentru că, evident, corect... ar fi adecvat... ar fi raţional... ar fi!

Dar ce facem cu sufletul? Aici chiar sînt în încurcătură! Îmi vin în minte orele de religie şi Sf. Augustin. Parcă aşa era: sufletul e imaterial şi etern, vine din însăşi esenţa Divinităţii... Şi parcurge, prin experienţă, un drum către mîntuire sau damnare.

Asta cu damnarea n-o să i-o spun, mă trimite la biserică... sau la balamuc! Generaţia asta nu mai crede în Iad, ca bunică-mea, care se temea că omul ei, Gigi, nu mai ajunge în Rai, că nu merge la biserică.

Tot aşa, sufletul este tot ceea ce eşti, dar nu poţi vedea, tot ceea ce îţi rămîne să descoperi şi să crezi.

Aşa că, ce să mă mai întrebe el, mă pregătesc, îmi iau avînt şi provoc eu discuţia lămuritoare. După cinci minute de tăcere rezervată şi priviri critice, se luminează:

„Aha, am înţeles ce vrei să zici.... Ne-a citit profu’ o postare pe Facebook a unui tip foarte cool, care zicea ca sufletul e softul, în timp ce corpul e hardul şi că softul nu se actualizează pînă nu curăţăm hardul de viruşi şi chestii outdated... După aceea, adică după ce te împaci cu tine şi cu ce eşti, poţi să actualizezi softul şi să treci la nivelul următor... adică să-i accesezi sufletul. Tare, nu?“

Mă retrag şi îmi amintesc cum mi-a picat mie fisa, cu mulţi ani în urmă. Intrasem, din obişnuinţă, într-o librărie de pe colţ cu facultatea, în timp ce mă certam în gînd cu fostul – pe atunci nu exista Facebook şi nici bani de SMS-uri nu aveam, ca să îl fac praf, aşa că procesul se petrecea strict în capul meu. Evident, aveam dreptate, raţionamentul era fără cusur şi el – amuţit! M-am apropiat de o carte... M-a frapat chipul paşnic, zîmbetul ireal, exact opusul măştii mele războinice. Pe spate scria:

„Eu sînt cel ce sînt. Şi aleg să fiu lumină, să fiu pace, să fiu tu. Şi aleg ca tu să fii eu... pentru că totul este Unul. Îmi arunc umbra şi păşesc fără frică... fără urme, fără ca sufletul meu să deranjeze în vreun fel Creaţia Ta... şi a mea.“

Mi-au amuţit gîndurile şi mi-am amintit de un alt citat, de data asta celebru, al Maicii Tereza: „Dacă îi judecăm pe ceilalţi, cînd mai avem timp să-i iubim?“

Cred că aici sînt şi inima, şi sufletul, fără chestii outdated, cum ar zice fi-miu, gata să treacă la următorul nivel. Fără judecată, nu mai există victime şi nici agresori, existăm doar noi, din inimă... Cine ştie, poate la nivelul următor, programul se actualizează nu binar, ci la singular... Şi mărim miza, nu mai vedem steaua X şi steaua Y, amîndouă mai mici decît steaua Z, poate începem să vedem cerul într-o reţea de lumini fără sfîrşit.

Cristina Ivan este doctorand la Universitatea Bucureşti.

Foto L. Muntean