„Inima Creştinătăţii“

„Și am văzut cetatea sfîntă,
Noul Ierusalim,
pogorîndu-se din cer de la Dumnezeu,
gătită ca mireasă împodobită pentru mirele ei.“ 
(Apocalipsa după Ioan, 21:2) 

În anul 1419, Nompar de Caumont, un mărunt senior gascon, a pornit în aventura vieții sale. Dornic să dobîndească iertarea păcatelor, dar și să scape de zbuciumul politic ce cuprinsese Europa Occidentală la sfîrșitul Evului Mediu, Nompar a îmbrăcat hainele pelerinului și a plecat spre cetatea cetăților: Ierusalim.

Privită drept o cale de ispăşire a păcatelor, dar şi de imitare a sacrificiului christic, călătoria la Ierusalim asigura credincioşilor participarea la un fenomen sacru, ce intra în sfera tangibilului. Pelerinul își asuma o ruptură, o îndepărtare de existența lui cotidiană, pentru a parcurge un itinerariu care îl conducea spre sacru, realitățile mundane aproape că erau abandonate în favoarea experiențelor spirituale, iar la capătul unui drum lung, și nu lipsit de pericole, homo viator spera să găsească iertarea păcatelor și mîntuirea. Ierusalimul terestru, metamorfozat în epoca cruciadelor în centrul lumii creștine, simboliza pentru credinciosul medieval un spațiu de frontieră, o prefigurare a cetății celeste.

Cucerirea arabă, cruciadele și stăpînirea mamelucilor au transformat Ierusalimul de la sfîrșitul Evului Mediu într-un centru de pelerinaj din ce în ce mai greu de vizitat, în comparație cu Roma sau Compostela. Totuși, Orașul Patimilor, cum era numit de credincioșii timpului, și-a păstrat în­tîie­tatea spirituală și centralitatea, fapt dovedit de reprezentările cartografice (harta Harford) și de menționarea în diverse predici a viziunii lui Iezechiel (5:5). Scrierile timpului asociau Ierusalimul nu doar cu centrul Creștinătății, ci și cu inima sa, concept ce pornea de la ideea unei mîntuiri universale, dăruită de divinitate oamenilor.

Pelerinii din secolul al XV-lea, cu pelerinele lor brodate cu semnul crucii, sînt mult mai aproape de călătorul contemporan decît ne închipuim. Atenți la mediul înconjurător și iertați de păcatul curiozității, care îşi pierduse semnificația de eroare creștină, ei devin călători. Relatările lor, naive sau bine documentate, pline de idei primite de-a gata, dar și de priviri curioase, îi oferă cititorului contemporan imaginea multiplă a unui Ierusalim mitic, legat de istoria sacră a mîntuirii, dar și a unui centru urban unde se întîlneau diverse confesiuni și religii, influențe politice și culturale.

Stăpînirea sultanilor mameluci, indul­gen­țele pontificale și erijarea călugărilor fran­ciscani în Păzitorii Țării Sfinte au dus la restrîngerea pelerinajelor într-un spațiu geografic bine delimitat și la elaborarea unor rute sacre dedicate pelerinilor. Călătoria începea, de cele mai multe ori, la Veneția, unde se făcea îmbarcarea pe vasele Serenissimei. Cetatea Sfîntului Marcu nu a ratat ocazia participării active la transportul credincioșilor. La plecare, orice călător își putea procura o serie de scrieri în format mic, cu lista tuturor indulgenţelor și a locurilor pe care trebuia să le viziteze. Acest nou tip de scriere, care seamănă izbitor cu un ghid contemporan, ne oferă o nouă imagine a Ierusalimului, dominată de stereotipii şi obiective turistice. Elaborate inițial de călugării de la Muntele Sion, aceste scrieri cu caracter practic stabileau traseul pelerinajului și rugăciunile ce trebuiau rostite în fiecare loc. Pelerinajul a căpătat, astfel, o tentă colectivă şi un anumit itinerariu fix. Parcursul propus de călugării predicatori pornea din portul Jaffa, cu o primă oprire la Ierusalim, ajungea, apoi, în Bethleem şi la locul botezului din Iordan. Interesant este faptul că s-a instituit, treptat, o anumită gradualitate a sacrului, vizitarea mormîntului lui Hristos şi al Fecioarei aducea pelerinului indulgenţe plenare, pe cînd la Muntele Sion se obţinea doar iertarea parţială a păcatelor.

Dacă drumul pînă în Țara Sfîntă era făcut de cîțiva norocoși, precum Nompar, pe cont propriu și cu tot confortul necesar, odată ajunși la Ierusalim toți pelerinii se integrau fluxului turistic, ghidați fiind de călugării predicatori, care tratau cu autoritățile, îi ajutau să se cazeze la hospitalul diverselor națiuni, faimos fiind cel situat chiar în fața bisericii Sfîntului Mormînt. Clădirea fusese construită de cavalerii ioaniţi în vremea cruciadelor, dar în secolul al XV-lea servea drept adăpost tuturor pelerinilor creștini veniţi la Ierusalim.

Pelerinii propun o cartografiere reală și una imaginară a Orașului Sfînt. Ierusalimul real este un oraș captiv, care își pierduse strălucirea. În mici detalii punctuale, călătorii remarcă lăcașele de cult și locurile de pelerinaj controlate de mameluci, unele dintre ele aflate într-o stare jalnică, taxele ce trebuiau achitate pentru a intra în oraș, dar și pentru a vizita diverse biserici, atmosfera încărcată ce putea oricînd să degenereze. În descrieri pline de culoarea locală sînt amintite casele cu terase, cartierele pline de o populație eteroclită, piețele unde se comercializau felurite tipuri de mătase, bijuterii, veșminte, totul fiind trecut prin filtrul curiozității, dar și al alterității. Alți pelerini se delectează cu imaginea străduțelor înguste și a bazarului plin de mărfuri diverse. Bazar de unde piosul călugăr de la mănăstirea din Ulm, Felix Fabri, a cumpărat suveniruri pentru confrații săi germani, pe care le-a sfințit, apoi, în biserica Sfîntului Mormînt (le-a ținut o noapte pe altar).

Pelerinii inventariază lăcașele de cult creștine și amintesc starea lor. La 1395, sînt menționate 32 de locuri sfinte ce aparțineau tradiției vetero- și novotestamentare, unele dintre ele fiind sub autoritatea islamului și imposibil de vizitat. Voci critice risipesc confuziile legate de identificarea templului lui Solomon cu moscheea al-Aqsa, interesul istoric, chiar limitat, denotă curiozitatea și dorința de informații corecte. Alți călători, ceva mai bine documentați, încearcau să înțeleagă mozaicul etnic și religios ce domina Ierusalimul. Creștinii răsăriteni, dar și cei din Orient și Africa, sînt priviți cu curiozitate, ceremoniile lor religioase și diverse tradiții liturgice sînt notate în detaliu, chiar dacă unele etimologii și explicații sînt pur fanteziste.

La miezul nopţii, pentru pelerini începea descoperirea Ierusalimului sacru, ei străbătînd, la lumina torţelor, itinerariul christic, ce avea la bază evangheliile canonice și apocrife. De multe ori, relatările sînt modeste, cu puține detalii personale, credulitatea și naivitatea autorilor îl deconcertează pe cititorul contemporan. Sursele amintesc trei itinerarii: Via Captivitatis (de la Muntele Măslinilor la Muntele Sion), Via Crucis Dolorosa (de la Pretoriu în interiorul Sfîntului Mormînt) și procesiunea din interiorul Sfîntului Mormînt. Ierusalimul sacru, ce li se înfățișa pelerinilor la lumina torțelor, iese cu greu din stilul predicilor clericilor, privirea este cea a credinciosului care caută mîntuirea și care parcurge la nivel simbolic Drumul Crucii. Lamentațiile și rugăciunile nu vizau doar păcatele pelerinilor, ci și captivitatea Orașului Mîntuirii, locul unde, după o viață de rătăciri, creștinul medieval ajungea „acasă“.

La vecernie, însoţiti de un franciscan, pelerinii de confesiune latină și răsăriteană se îndreaptau spre Biserica Sfîntului Mormînt, unde își petreceau noaptea rugîndu-se. Toate relatările din epocă vorbesc de acest moment, considerat drept apogeul parcursului spiritual al pelerinului.

Dar cum pelerinajul era considerat de multe ori o întreprindere cheltuitoare și dificilă, mulți credincioși îl trăiau prin procură. Relatările de călătorie și diverse obiecte, ce avuseseră contact cu sacrul, aveau rolul de a i ajuta pe credincioși să se apropie de inima Creștinătății, realizîndu-se, astfel, un adevărat transfer sacral și soteorologic. Seniorul de Caumont ne oferă, la sfîrșitul relatării sale, o listă de obiecte aduse din Țara Sfîntă „pentru domnii și doamnele din Gasconia“. Sînt amintite mătănii, pietre, bijuterii sau bucăți de pînză care atinseseră Sfîntul Mormînt, dar și stofe și parfumuri orientale.

Reînnoiți spiritual, învestiți, în unele cazuri, cavaleri ai Sfîntului Mormînt, cu desaga plină de obiecte miraculoase, pelerinii se întorceau în lumea lor, aducîndu-le celor de acasă speranța mîntuirii și imaginea, deopotrivă sacră și profană, a unui oraș. 

Monica Neațu este doctor în istorie, specializat în mentalitățile religioase ale Europei medievale.

Foto: wikimedia commons