Îngropați sub propria greutate

Obezitatea nu a fost dintotdeauna catalogată ca fiind amenințătoare pentru organism. În Evul Mediu, aceasta era o reprezentare a bunăstării. În civilizațiile asiatice, luptătorii sumo sau Buddha exprimă o idealizare a masei corporale, simbol pentru forță, bogăție și echilibru minte-corp. De asemenea, statuia lui Venus din Willendorf, printre primele sculpturi ale corpului uman, prezintă o femeie rotundă, simbolizînd fertilitatea și abundența. Preferințele pentru forma corpului masivă și rotundă au avut întîietate în perioade în care foametea prevala. Primul care face o remarcă importantă în privința obezității ca impact distructiv asupra sănătății este Hippocrate. Grecii au fost primii care au recunoscut starea de obezitate ca fiind o afecțiune medicală. De asemenea, știm că Socrate obișnuia să danseze în fiecare dimineață pentru a se menține slab, iar lui Platon grecii i-au trecut cu vedere greutatea datorită inteligenței sclipitoare. Sigmund Freud, Melanie Klein, Wilfred Bion și Donald Winnicott au studiat întrepătrunderea dintre dezvoltarea psihică și intersecția dintre alimentația otrăvitoare și cea susținătoare de viață. Descifrarea propriilor modele mentale legate de alimentație, imagine corporală și grijă de sine, precum și a formelor negrăite de simbolizare a experienței senzoriale pot ajuta psihicul să discearnă între momente în care alegem să ne hrănim cu venin și ne înveninăm cu hrană.

Psihanaliza este orientată către ceea ce anticii greci numesc „Gnothi seauton” („Cunoaște-te pe tine însuți“), populara cugetare inscripționată pe templul lui Apollo din Delphi. Această expresie invită la observare de sine și înțelegere. Și totuși, ce se întîmplă cu persoanele care, deși nu pot trece neobservate din cauza masivității greutății corporale, nu se pot observa pe ele însele? Și ce înseamnă acest neobservabil sine?

Persoanele care se supraalimentează nu se hrănesc atunci cînd se simt înfometate și nu se opresc cînd își simt stomacul plin. Aceste persoane rareori pot detecta indiciile interne și de multe ori se simt înstrăinate de realitatea interioară: ele nu se pot vedea, auzi și simți pe sine.

Persoana obeză pare să dispară sub o masă grea, strivitoare, care nu poate fi metabolizată de propriul organism. Corpul persoanelor obeze poate fi o aluzie nerostită, o externalizare a unor părți grele dinăuntru, a unor experiențe copleșitoare care nu au altă formă de expresie. Formarea unor reprezentări sau imagini mentale ale nevoilor, dorințelor și emoțiilor ar ajuta în metabolizarea „greului” sufocant care tăinuiește o lipsă. Foamea maniacală, emoțională, izbutește să posede întreaga ființă care cedează în fața propriului atac cu mîncare, o desfășurare de ură de sine care pe moment liniștește anxietatea și evacuează vinovăția. Devorarea simbolică dezinhibată a propriei uri este o apărare împotriva unei anxietăți de tip depresiv. Anxietatea este trăită înăuntru ca o avalanșă care pune o anumită presiune în corp, greu de tolerat. Fie că este generată de o platitudine emoțională, prezintă indiferență sau apatie în care persoana nu poate numi nici o experiență subiectivă, fie că persoana se poate simți aspirată într-un vid interior, răspunsul acesteia este de a încerca să le astupe cu mîncare.

Războiul acesta cu sine este extenuant și plin de deznădejde. Persoanele care suferă de obezitate nu sînt leneșe. De cele mai multe ori ele duc o luptă susținută pe multe planuri pentru a putea să se simtă ușurate de această greutate internă enormă care ajunge să expandeze corpul și să îl expună privirilor dezgustate, judicative și încărcate de ură. Ele recurg uneori la înfometare severă, cu posturi negre care conduc în pragul leșinului. Unele chiar au încercat să găsească o soluție la greutatea internă prin intermediul bisturiului. Aceste persoane au căutat de nenumărate ori să scape de surplusul de greutate pe toate culoarele disponibile cărora li se face propagandă, dar care în final nu dau rezultate pe termen lung și le aruncă într-o stare depresivă de netolerat. Rezultatele vizibile au fost de cele mai multe ori pe termen scurt. Paradoxal, persoanele obeze pot funcționa mai bine prin supraalimentare și nu scăderea în kilograme rezolvă problemele subiacente. Rezolvarea problemelor de profunzime poate conduce în final la găsirea unor soluții raționale și care pot fi susținute în timp fără ca persoana suferindă să se prăbușească.

Putem observa atacul cu mîncare la mamele care se grăbesc să alăpteze bebelușul la orice plîns. Acestea obișnuiesc să astupe gura cu sînul plin cu lapte de fiecare dată cînd bebelușul se simte atacat de anumiți factori, blocînd orice posibilitate de a înțelege cu ce se confruntă persoana bebelușului. Nevoile, dorințele și emoțiile nu mai sînt identificate în acord cu persoana, nu mai sînt numite, iar spațiul de cunoaștere a nevoii și experienței emoționale nu mai este creat. O astfel de atitudine maternă, pe care am să risc să o numesc „Mama obezogenă”, ajunge să seteze greșit punctele cardinale interne, iar singurul indicator al busolei interioare să fie către o cerere imediată și imperativă a astupării cu hrană. Consecința este că aceste persoane nu mai sînt în contact cu propriile indicii interne pentru a putea fi simbolizate în idei despre nevoile, dorințele și emoțiile lor. Ele folosesc funcția hrănirii pentru alte motive decît satisfacerea nevoii. În timp, ele încep să facă din acțiunea de a mînca un substitut pentru orice, iar simțul „foamei” nu mai este detectat și recunoscut. Gîndurile de tip cauză-efect nu mai au loc, iar emoția nu mai este experimentată. Interiorul rămîne o taină pentru că se creează un gol. Legătura sofisticată între un stimul intern sau extern și corelarea acestuia cu o nevoie, un sentiment sau o dorință în dimensiunea temporală, de tipul cauză și efect, stă la baza gîndirii emoționale, fundamentul pentru gîndirea despre sine în experiența propriei vieți. Aceasta devine harta relației cu sine de mai tîrziu, nu de puține ori transformată în atitudine bulimică, o manieră simbolică de a face să dispară dovada urii, a respingerii de sine descărcată în comportamentul autodistructiv. Atunci cînd sentimentul de ură nu este recunoscut mental, el este descărcat în acțiuni violente, o expresie concretă a acestui sentiment. Persoanele obeze își devorează propria ură de sine ca o mamă care nu poate îngriji nevoile emoționale ale copilului, care oscilează între indiferență și ură astupată de anxietate față de bebelușul care evacuează încontinuu. Supraalimentarea este un răspuns de apărare primar la anxietatea copleșitoare și la plictiseală, precum și o expresie simbolică a lipsei iubirii. Alimentația își pierde funcția de satisfacție nutritivă pentru organism și devine un fel de suzetă cu rol cu efect de amorțire și sedare. Cu o capacitate firavă de monitorizare internă de sine, persoanele care au tendința de a se îmbuiba cu mîncare au suferit o deprivare cronică de îngrijire maternă adaptată la nevoile lor. O mamă excesiv de anxioasă sau care se simte împovărată de relaționarea cu bebelușul poate apela compulsiv la hrană pentru a face bebelușul să se oprească din plîns, creînd astfel premisele unui gol emoțional care mai tîrziu se transformă în gol interior. Această atitudine de gestionare a cerințelor persoanei bebelușului îl dezorganizează și îl inhibă senzorial, instinctual și emoțional. În cele mai multe situații, persoanele cu obezitate au avut mame cu dificultăți în a oferi dovezi ale afecțiunii lor și care manifestau o detașare masivă de nevoile bebelușului. Pe de altă parte, nu de puține ori întîlnim tați preocupați morbid de aspectul corpului propriilor copii, aceștia luînd rolul de întruchipare a eșecului parental, sau tați complici prin demisia din funcția paternă care îndrumă spre inactivitate, pasivitate și înfrîngere. Dacă ar fi să dau un nume acestui tip de tată care să redea esența neîndeplinirii funcției paterne, aș risca să-l denumesc „Tatăl frigorific”. Mama este cea care prezintă ființei lumea internă, tatăl pe cea externă. Mama îl aduce în lume, tatăl îl deschide spre lume. Prin urmare, dincolo de suprafață, se întîlnesc constelații psihologice întrețesute care apasă greoi asupra persoanei suferinde de obezitate. Reprezentările de sine ale unei persoane suferind de acest gol interior al iubirii sînt fie slabe, neputincioase și firave, fie masive, expandate, supraponderale și greoaie. Integrarea părților slabe și grase, a neputinței și lipsei, a lăcomiei și înfometării emoționale nu sînt ușor de făcut. În fața unui cutremur emoțional, orice construcție cu fundație șubredă se prăbușește.

În alte situații, ura negată psihotic poate fi proiectată în afara propriei persoane și atribuită unui străin care nu are de-a face cu persoana în cauză. Purtătorul urii devine această persoană periculoasă, cu potențial distructiv, ucigător. Aceasta este o altă manieră prin care ura nu poate fi simțită, recunoscută și prelucrată într-o protogîndire, apoi într-un gînd nou care conține experiența afectului. A oferi un spațiu în minte în care ura să poate fi recunoscută este o manieră în care aceasta poate fi conținută de spațiul mental în locul descărcării musculare prin mîncat compulsiv și în exces și care ar putea ajuta la echilibrarea unor forțe biologice, care ar putea fi în afara unei posibile gestionări. Ura poate fi metabolizată, digerată, de o minte cu un „stomac” mai puternic. Recunoașterea senzorială și instinctuală este apoi procesată și cuprinsă într-o cunoaștere mentală, conștientă și intelectuală. Se poate crea astfel o punte de comunicare între psyché și soma care generează sentimentul de integritate, de plin. „A fi” este însăși definiția întregului. Nimeni nu poate fi cu adevărat decît fiind cu totul, întreg, altfel rămîne prins într-o alienare de propria experiență.

Oricît de mult ne oprim să reflectăm asupra nevoilor de îngrijire neîmplinite în perioada în care alimentația e stabilită în afara propriului control și poate perverti funcția ei, e important să conturăm întrepătrunderea acesteia cu factorii genetici, metabolici, morfologici, culturali și sociali. Obezitatea este o manifestare la intersecția și întrețeserea atîtor elemente care se potențează reciproc și nu poate fi explicată de un mecanism izolat. În final, se adaugă simplul fapt că fiecare persoană este unică, irepetabilă și fără precedent.

Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză.