Inginer şi îngerel

- argument -

Ingineria trece şi ea printr-o criză de popularitate, asemenea multor profesii care au trăit şi zile mai bune: a avut parte, după Război, de tot mai multe cadre entuziaste şi de tot mai puţini specialişti competenţi, a suferit lipsuri şi compromisuri, devenind adesea o artă a improvizaţiei, şi s-a confruntat, după 1989, cu închiderea marilor întreprinderi şi cu un exod masiv.

În plus, ingineria a devenit, în spiritul vremurilor, o disciplină tot mai specializată; fără să fie mai puţin lăudabilă şi utilă, inventarea unui motor mai economic pare o nimica toată, în comparaţie cu inventarea motorului însuşi. Inginerul specializat al zilelor noastre pare, la o primă vedere, un epigon care trăieşte în umbra lui Leonardo da Vinci şi de pe urma marilor invenţii. Hiperspecializarea produce un deficit de percepţie, un decalaj între importanţa reală a travaliului şi aura, prestigiul, puterea lui de seducţie. Altfel spus, fără să fie cu nimic mai prejos decît predecesorii lor, inginerii de azi se bucură de o faimă discretă, prestaţia lor pare mai puţin spectaculoasă şi este tot mai puţin inteligibilă de către publicul larg, profan, tot mai puţin „populară“.

La celălalt pol se află insuportabila „popularitate“ a inginerilor din perioada proletcultistă, care pare să fi încercat o grotescă recuperare a universalităţii savantului renascentist, în chipul „omului nou“, al inginerului bun, frumos, deştept şi cutezător – replică socialistă a kalokagathiei. Toate acestea au dus la o suprasaturare inginerească a spaţiului cultural (artă, literatură, film) şi social deopotrivă, şi au reuşit să pună bazele unei trainice antipatii faţă de inginer.

O anecdotă recentă povesteşte cum un cititor confuz, dar nu mai puţin însetat de cunoaştere, a sunat la o prestigioasă editură şi a întrebat de unde poate procura cartea Despre ingineri, referindu-se, de fapt, la volumul Despre îngeri, al lui Andrei Pleşu. Dacă ne-am strădui să dăm, totuşi, un sens acestei pure confuzii, am putea spune că inginerul este, într-o lume ideală, fiinţa care face legătura între domeniul abstract al ştiinţelor pure – fizică şi matematică – şi lumea practică a aplicaţiilor şi a dispozitivelor de tot felul; păstrînd proporţiile, şi inginerul este, asemenea îngerului, o „fiinţă a intervalului“. De altfel, în zona Sălajului, inginerului i se mai spune, prin etimologie populară, şi „îngerel“.

Ilustraţie realizată de Ion BARBU