Înghesuială promiscuă

22 decembrie 2008   Tema săptămînii

În oraşele româneşti trăiesc 11 milioane de suflete. Opt din zece stau "la bloc". Blocurile sînt, de regulă, fie de patru, fie de zece etaje. Iar apartamentul (mediu, statistic) e format din ceva mai mult de două camere, cu bucătărie, încălzire centrală, apă curentă caldă şi rece, "grup sanitar" interior, vestibul şi cămară. În 40 de ani de reformă socialistă au fost construite trei milioane şi două sute de mii de asemenea apartamente. După "palazzo pentru proletari" din anii ’50, cu faţade renascentiste, camere mici şi delfini de ciment în curţile interioare, transformarea locuirii a luat calea dreaptă a soluţiilor tip chemin de grue (calea de rulare a macaralei) sau de Plattenbau (panourile mari). Suprimarea diferenţelor, uniformitate, viteză în execuţie cu sacrificarea calităţii, norme inflexibile, infrastructură centralizată, planificare otova şi goana după cît mai multe "unităţi date în folosinţă", materiale şi finisaje tot mai sărace, criterii compoziţionale, estetice şi funcţionale secretate de o birocraţie obtuză - iată planul urbanizării socialiste! Ultimul dictator a adăugat cîteva mici inovaţii acestei scheme. Dispoziţia liberă a structurilor în spaţii plantate a fost înlocuită cu fronturi continue în lungul bulevardelor. Balcoanele prefabricate au primit un mic decor, de obicei inspirat de motivul falic de pe Poarta Sărutului, în chip de referinţă la specificul naţional. Centrele tradiţionale din oraşele munteneşti şi moldoveneşti mai ales, Bucureştiul inclus, au fost rase şi recompuse în jurul unei pieţe ceremoniale din blocuri "cu magazine la parter" cu demolare în covor a oraşelor vechi. Chiar partizanii ireductibili ai urbanismului egalitar sînt de acord că blocurile au fost prost construite, structurile sînt strîmbe şi supradimensionate, camerele - mici, peisajul - monoton şi degradat, materialele şi tehnicile de construcţie - din ce în ce mai sărace. Dar - ni se spune - evidenţa nu poate fi ignorată. Chiar dacă are virtuţi limitate în termeni estetici şi funcţionali, în cei cincizeci de ani a fost ridicat spaţiul de funcţionare al unei societăţi urbane şi industriale. Modernizarea locuirii a fost rezultatul unei solidarităţi eroice, a sacrificiului luminat al naţiei întregi, toate în numele devenirii postindustriale de astăzi. Numai că lucrurile stau cu totul altfel. Pus în balanţă, locuitul la oraş înainte şi după epoca blocurilor nu arată diferenţe prea mari. În cele din urmă, un efort disproporţionat de construcţie nu a făcut altceva decît să conserve starea de subdezvoltare endemică a locuirii. Pentru grupul de arhitecţi şi urbanişti care între anii 1920-1930 au produs un plan general de dezvoltare pentru Bucureşti, chestiunea locuirii era una centrală. Cu oraşe compuse din "insule firave de lux înconjurate de un cerc ameninţător de mizerie şi răzvrătire" nu se poate avansa spre modernitate - spuneau ei. În Capitală, de pildă, doar 13% din totalul locuinţelor puteau fi clasate drept confortabile, restul - o imensă coroană fără acces la infrastructură elementară, rar construită, cu case "troglodite", dacă e să folosim un termen recurent în literatura vremii. Mai bine de jumătate dintre locuinţele urbane (56,8%) avea o singură cameră, fără instalaţii sanitare interioare şi fără lumină electrică. Indicii de locuire urbană medie ne dau, în anul 1930, 2,33 camere per locuinţă şi 2,8 locuitori per cameră de locuit, bucătăriile de peste patru metri pătraţi incluse. Şaizeci de ani mai tîrziu, în 2002, după datele de recensămînt, locuitorii din blocurile socialiste au acces - teoretic - la instalaţii sanitare interioare şi încălzire centrală. Dar locuinţa medie are tot doar 2,06 camere per apartament, iar ocuparea medie este de 1,46 persoane pe cameră, adică trai în înghesuială promiscuă. 13% din locuitorii oraşelor dorm cîte cel puţin trei într-o încăpere. Subdezvoltarea istorică a locuirii urbane nu a fost esenţial modificată, doar deplasată pe un fel de trotuar rulant. Stagnarea şi disoluţia spaţiului fizic în centrele şi cartierele tradiţionale, ghetouri etnicizate emergente, o populaţie în extremă sărăcie care îşi construieşte favelele autohtone (cam 700.000 de oameni trăiesc în oraşe în adăposturi improvizate din materiale non-constructive), urîţenia peisajului, violenţa subculturii de cartier - toate sînt efecte colaterale ale modernizării socialiste. Toate aceste evoluţii, absente din agenda politică, ignorate de reflecţia intelectuală, tratate cu frivolitate de media, sînt atît de grave încît orice discuţie despre stilism şi funcţionalitate pare candoare deplasată, dacă nu e francă ironie. Puţine categorii arhitecturale au avut parte de analize minuţioase, de critică argumentată şi mituri mai tenace ca blocul socialist. Incapabil să îşi îndeplinească promisiunile de modernizare, urbanismul societăţii cazate în oraşele de blocuri este un eşec special, hulit masiv, dar condamnat să dăinuie pentru că e "tras" în material definitiv, practic indestructibil şi pentru că nu se prea ştie ce poate fi pus în locul lui. În varianta socialistă amendată de îmbunătăţirile de tranziţie sau ca estate nou cu nume duios, gard păzit, blocuri-turn de 30 de etaje, apartamente cu "vedere de milioane" şi preţuri extravagante, locuirea colectivă rămîne singura soluţie tangibilă. Chiar într-o viziune optimistă, două generaţii de acum încolo nu vor avea altă ieşire decît să se instaleze "la bloc", vechi sau nou, evident după bugetul la îndemînă. Şi să exploreze în continuare, teoretic, desigur, de ce stilismul şi funcţionalitatea cartierului sînt atît de puţin agreabile.

Mai multe