Infrasctructură, reclamă, imaginaţie <p>-<i> interviu cu Virgil NIŢULESCU</i> -
Pentru o persoană care tocmai a făcut un tur prin Toscana, de exemplu, plaiurile româneşti s-ar putea să pară sărace şi plictisitoare. În mod evident, România nu are un patrimoniu cultural la fel de spectaculos ca al ţărilor amintite, în pofida faptului că, la noi, standardele de clasare a monumentelor istorice, de exemplu, sînt lăsate ceva mai jos decît în Occidentul european, motiv pentru care numărul de monumente ocrotite de lege este mai mare în România decît în alte ţări, raportat la numărul, vechimea şi valoarea intrinsecă a construcţiilor. Pe de altă parte, experienţa mi-a dovedit că ceea ce contează, adeseori, în turismul actual este modalitatea de ambalare a produsului turistic. Există două feluri de ambalaje, pentru acest produs: infrastructura şi reclama. La ambele capitole stăm, din păcate, destul de prost, comparativ cu unele dintre ţările vecine. Lăsînd la o parte faptul că, adeseori, personalul care lucrează în turism şi, mai ales, cel care lucrează direct pentru turişti nu a învăţat, încă, să fie suficient de respectuos cu turiştii, tratîndu-i de parcă le-ar face o favoare că îi serveşte, lipsa de cultură şi de bun-gust face din kitsch stăpîn peste multe dintre aşezămintele turistice situate în preajma celor mai importante monumente ale ţării. Aşadar, cu un management orientat spre nevoile turistului interesat de cultură şi cu un personal mai cultivat, probabil că am reuşi să acoperim o mare parte din potenţialul pe care îl avem. Pe acest potenţial se bazează, de la o vreme încoace, şi Departamentul pentru Turism din Ministerul pentru IMM, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale, care a început să acorde prioritate turismului cultural şi ecumenic, în faţa celui balnear, de exemplu. Există şi un program naţional pentru dezvoltarea turismului cultural, în care Ministerul Culturii şi Cultelor are unele atribuţii. Ce poate face efectiv MCC, dat fiind că pentru dezvoltarea turismului cultural nu e suficient să ai "obiective culturale" de arătat, ci şi infrastructură, spaţii de cazare, servicii de bună calitate (domenii în care MCC nu are, practic, ce face)? Ministerul Culturii şi Cultelor este, în primul rînd, normator şi finanţator. Dacă, în ceea ce priveşte prima sa calitate, Ministerul încearcă să impună nişte standarde care să permită o mai bună protejare şi punere în valoare a resurselor culturale, în ceea ce o priveşte pe a doua, efortul ministerului este îndreptat spre finanţarea, cu preponderenţă, a două categorii de proiecte culturale: cele menite să promoveze marile valori culturale şi evenimentele cu cert impact la public (din categoria festivalurilor internaţionale şi a programului "Sibiu - Capitala Culturală Europeană 2007") şi cele destinate salvării acelor valori aflate în pericol de dispariţie (cum ar fi cazul unor expresii culturale ale minorităţilor naţionale sau cel al monumentelor istorice aflate în stare de colaps). În ambele cazuri, operatorii turistici ar trebui să fie atenţi la ce se finanţează. Evenimente precum Festivalul "George Enescu" sau Festivalul de Teatru de la Sibiu pot să atragă turişti din toate categoriile (de la cei care preferă cazarea în camping, la cei care au neapărată nevoie de un hotel cu patru stele, cel puţin). Pe de altă parte, încheierea lucrărilor de restaurare la un monument important poate relansa interesul turiştilor pentru zona în cauză. Trebuie spus că operatorii din turism au tot timpul să se pregătească: lucrările de restaurare durează, întotdeauna, mulţi ani de zile. Probabil că, dincolo de ceea ce face, deja, Ministerul Culturii şi Cultelor ar trebui să comunice mai bine. E drept, însă, că apetitul spre comunicare trebuie să fie stimulat de o cerere corespunzătoare pentru informaţie - ceea ce nu prea se întîmplă. De unde poate veni mai degrabă dezvoltarea, care e "reţeta succesului": din elaborarea unor politici "centralizate", la nivel naţional, sau din proiecte locale, regionale? Din ce experienţe ale altor ţări ne putem inspira? Nu cred că se pot compara. Fiecare autoritate - centrală sau locală - are rolul său bine definit. Aşa cum un minister nu va încerca să administreze, direct, un proiect de dezvoltare locală, nici un consiliu judeţean nu are cum să substituie un minister în elaborarea de strategii naţionale. Ideal este ca aceste două categorii de politici să fie complementare. Aş putea oferi şi un exemplu. Proiectul-pilot de dezvoltare locală Rupea-Cohalm reprezintă, în fapt, o iniţiativă a Consiliului Europei (prin Programul Regional pentru Protejarea Patrimoniului Cultural şi Natural din Sud-Estul Europei), coordonată, la nivel naţional, de Ministerul Culturii şi Cultelor (dar, din Comisia Interministerială fac parte alte nouă autorităţi centrale), şi implementată, la nivel local, de Agenţia de Dezvoltare Durabilă a Judeţului Braşov. Trebuie spus că proiectul porneşte de la ideea dezvoltării durabile a micro-regiunii Rupea-Cohalm (care cuprinde nouă localităţi), pe baza punerii în valoare a patrimoniului cultural şi natural din regiune, monumentul în jurul căruia s-a dezvoltat întregul proiect fiind biserica evanghelică de la Drăuşeni, comuna Caţa. Toate ţările membre ale Uniunii funcţionează similar. Există cîteva zone/trasee/locuri foarte cunoscute, recomandate, frecventate (Bucovina, Sibiu, Maramureş etc.). Ca specialist şi cunoscător al patrimoniului cultural, în ce alte zone/regiuni vedeţi un potenţial de dezvoltare, ce alte puncte de atracţie credeţi că ar merita atenţie? Dintre regiunile de dezvoltare ale ţării, cea mai bogată în resurse culturale este regiunea Centru, formată din judeţele Alba, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş şi Sibiu. Diversitatea etnică şi religioasă a populaţiei din aceste judeţe se reflectă în extraordinara diversitate culturală, calată pe o vechime mare a monumentelor istorice şi pe un patrimoniu natural relativ bine prezervat. Aceste atuuri fac, din punctul meu de vedere, din aceste şase judeţe, zona cu cel mai mare potenţial în domeniul turismului cultural. Din păcate, infrastructura diferă foarte mult de la un judeţ la altul şi chiar în interiorul aceluiaşi judeţ, zone relativ bogate fiind învecinate cu zone care nu pot supravieţui fără sprijin de la judeţ sau chiar de la Guvern. Pe de altă parte, imaginaţia şi hărnicia, dublate de priceperea dobîndirii unor finanţări europene, pot atrage turişti chiar şi în alte regiuni ale ţării, în care monumentele nu datează nici măcar de la sfîrşitul Evului Mediu, în vreme ce instituţiile culturale sînt puţine şi slab dotate. De ce, totuşi, lucrurile se mişcă greu? (Sau poate nu se mişcă greu, ci aşteptările noastre sînt prea mari...) Fără îndoială că aşteptările sînt mari - pe măsura nerăbdării noastre de a trăi într-o ţară de care să nu ne fie ruşine. Pe de altă parte, trebuie spus că, după mulţi ani în care nici nu ne puteam imagina să pornim o discuţie serioasă despre turismul cultural, acum există, deja, destule exemple de succes. Lansate, ca atîtea alte proiecte, din 1999 încoace, de cînd economia românească a reintrat pe un curs crescător, cele din turismul cultural vor ajunge, probabil, să fie vizibile abia în următorii doi-trei ani, atunci cînd şi fondurile europene vor începe, în sfîrşit, să îşi arate beneficiile. a consemnat Mircea VASILESCU