Informatizarea: panaceul secolului XXI?

16 iunie 2010   Tema săptămînii

 Banc:
- Am inventat un calculator cu trăsături esenţialmente umane, spune un cercetător către un coleg.
– Extraordinar! Ce face? Vorbeşte, simte sau aude? întreabă cu uimire colegul.
– Aş! Nu! Cînd greşeşte, dă vina pe alt calculator!

Dacă avem o problemă în secolul XXI, va exista cu siguranţă şi o soluţie informatică perfectă pentru rezolvarea ei. Este cert! Vrem să anihilăm corupţia din licitaţii? Le facem electronice! Dorim un nou management al dosarelor în Registrul Comerţului? Sistemul informatic este soluţia perfectă. Vrem să scăpăm de hoţi? Instalarea de camere video pretutindeni va rezolva negreşit problema.

„Teoria ca teoria, dar practica ne omoară“ mă învăţa un profesor din liceu. Practica de pînă azi din România (dar şi din multe alte state, teoretic mult mai civilizate decît noi) ne arată că simpla investiţie într-o soluţie informatică (dar şi multe echipamente) nu înseamnă şi rezolvarea imediată şi ieftină a problemelor.

În principal pentru că achiziţia a niscaiva calculatoare şi a unei aplicaţii informatice nu este o soluţia de peste noapte, ci un proces de durată. Acele calculatoare vor fi desuete, din punct de vedere moral, în maximum cinci ani, legile se schimbă, soluţia trebuie actualizată etc. Dovezi avem destule – în sistemele de licitaţii electronice sau în programul ECRIS din Justiţie se cer investiţii serioase în fiecare an. Şi tot nu merg perfect – ca să folosim un eufemism. Dacă nu mai sînt bani, proiectele se duc pe apa sîmbetei (cum este cazul Portalului eFrauda.ro, prin care trebuie raportate infracţiunile informatice şi care nici măcar nu mai este disponibil pe Internet).

Să ajungem însă la partea practică. Cîteva exemple pot ilustra mai bine problemele.

Datoria noastră este de a aborda, de a trata şi de a rezolva cît mai curînd această chestiune, oricît ar fi ea de dificilă

Sistemul de licitaţii electronice (e-licitatie.ro) este steaua călăuzitoare a guvernării electronice româneşti. Guvernul şi preşedintele insistă pentru folosirea sa întru rezolvarea tuturor problemelor legate de licitaţiile frauduloase. Doar că acelaşi guvern măreşte plafonul de achiziţii directe la cincizeci de mii de euro, bani care nu vor mai intra prin e-licitatie.ro. Acelaşi guvern, după ce a crescut cîţiva ani buni specialişti pentru a administra sistemul, i-a dat afară peste noapte, lăsîndu-l pe butuci cîteva luni.

Ba mai mult, sistemul de licitaţii electronice poate fi folosit în continuare şi doar „băieţii deştepţi“ să cîştige. Caietele de sarcini sînt făcute pentru ca doar o anume firmă să poate răspundă la criteriile dorite. De obicei, cea care „a ajutat“ autoritatea contractantă să întocmească acel caiet de sarcini. Şi unde poate fi mai uşor acest lucru decît în Tehnologia Informaţiei? Cine ştie cît costă un ERP? Dar un CRM? Dar poate se doreşte un CMS? (e vorba de acronime ale unor tipuri de aplicaţii informatice). Răspunsul poate fi de la 0 pînă la zeci şi sute de milioane, depinde de cerinţe.

Sistemul aleator de repartizare a dosarelor în justiţie este iarăşi un exemplu, dat peste tot, drept soluţia perfectă în lupta împotriva corupţiei. În urmă cu un an, aflu din gura celor ce folosesc sistemul cît de „perfect“ este acesta. Chiar în cadrul unui seminar public despre lupta împotriva corupţiei. Am notat cinci astfel de metode, de la cele tehnice (se pot bifa anumite complete de judecată ca fiind „pline“, astfel încît dosarul să fie direcţionat practic la un singur complet), pînă la cele umane (inexistenţa unei perioade fixe în care se face repartizarea aleatorie, astfel încît, practic, preşedintele Instanţei ce face repartizarea poate să „ghicească“ completul).

Ca să te văd mai bine, Scufiţă Roşie!

Casa Naţională de Asigurări de Sănătate anunţa, la începutul lunii mai, o nouă aplicaţie informatică, esenţială într-un an de criză. Nu este vorba de reducerea cheltuielilor, ci de o soluţie de videoconferinţă: 415.000 de euro pentru 45 de sedii. Deci telefonul fix şi mobil, faxul şi Internetul nu sînt suficiente – ne trebuie mai mult. O minimă analiză a nevoilor ar fi arătat că Internetul duduie de aplicaţii gratuite (Yahoo Messenger, Google Talk, Skype, Windows Live (MSN) etc. – unele probabil deja folosite de angajaţii CNAS pentru discuţii cu amicii), care permit transmiterea sunetului şi a imaginii prin Internet. La costuri suplimentare 0. O cameră mică ce permite o astfel de transmisie costă de la 60 de lei în sus. Dacă nu ai nevoie de claritatea imaginii (înţeleg că totuşi nu se transmit operaţiile pe Internet, ci doar nişte oameni vor să se vadă între ei – probabil să verifice că poartă cravată), de mai mult nu este nevoie.

Vrei, nu vrei, bea Grigore agheazmă

În fine, bomboana de pe colivă a anului 2010 este celebrul proiect eRomania. Despre care, de fapt, nu se ştie exact ce este (pentru că este ţinută sub cheie lista primelor 100 de servicii electronice care vor fi disponibile – aşa cum zice ministrul comunicaţiilor – pînă la sfîrşitul anului), dar e de bine.

Dar dacă ne uităm la caietul de sarcini din eRomania 1 (de pe e-licitatie.ro, deja cîştigat de un consorţiu pentru 11,8 milioane euro) aflăm cel puţin o parte dintre acestea. Şi anume că statul român intenţionează să investească într-o grămadă de servicii ce există deja pe Internet dezvoltate de sectorul privat şi uneori chiar de cel de stat. (De exemplu: realizarea unei aplicaţii de rezervări online destinată turiştilor români şi străini; realizarea şi gestionarea unei baze de date a obiectivelor turistice; Ortodoxism Online – portal de informare a publicului asupra religiei naţionale a României, dicţionar de termeni medicali.)

Mai mult, toţi românii vor trebui să aibă semnătură electronică pînă la sfîrşitul lui 2011. Dar statisticile Eurostat din 2009 arată că 62% dintre români (16-74 ani) nu au accesat niciodată Internetul. Evident, aceasta este doar o mică problemă...

Anglia-şi are faliţii săi, Franţa-şi are faliţii săi, pînă şi chiar Austria-şi are faliţii săi

Ca să nu credem că doar în România se bagă banii aiurea în sistemele tehnologice, iau două exemple şi din străinătate.

Sistemele de vot electronic sînt văzute de unele state ca metodele perfecte de a asigura un proces informatizat al alegerilor. Doar că, în Olanda, un grup de entuziaşti (putem să-i numim hackeri sau specialişti în securitate informatică – depinde din ce unghi privim problema) au demonstrat că maşinile de vot Nedap (folosite în 90% din cazuri în alegeri) erau departe de a fi perfecte. Astfel, sistemul de programare al maşinii de vot putea fi schimbat în mai puţin de un minut. Mai mult, prin captarea unor unde radio, puteai afla cu cine a votat o anumită persoană. Cei interesaţi de detalii pot găsi filmuleţele pe YouTube, sau lucrarea ştiinţifică cu detaliile tehnice ale cazului.

Nu este singurul exemplu legat de votul electronic – în Finlanda anului 2008, în alegerile municipale, testul-pilot al unui astfel de sistem a dovedit că 2% din voturi au fost... cam pierdute.

Sistemele de camere video în public cu circuit închis (CCTV) au explodat, în ultimii ani. Marea Britanie deţine recordul în domeniu cu 4,2 milioane de camere (adică aproximativ una la 14 cetăţeni), cu un milion dintre ele doar în Londra. Numai că cele 500 de milioane de lire sterline estimate a fi fost cheltuite pe aceste camere nu prea dau rezultatul scontat – doar în cazul a 3% din tîlhării, s-au putut identifica făptuitorii. Deşi Scotland Yard afirmă public că sistemul nu aduce beneficiile dorite, soluţiile sînt tot la nivelul tehnic: mai trebuie investiţi bani în alte soluţii tehnologice. Poate totuşi ar fi fost mai bine cheltuiţi, dacă plăteau mai multe patrule de poliţie. Nu mai atingem aici subiectul dreptului la viaţa privată, unul extrem de sensibil în legătură cu CCTV

O! Guvern părinte! El nu are alt vis decît fericirea noastră

Dar există şi soluţii pentru a avea informatizări mai eficiente şi pentru a rezolva măcar parţial problemele identificate mai sus. Una ar putea fi o planificare corectă şi coerentă, prin realizarea unui studiu de impact cu privire la soluţiile propuse înainte de antamarea lucrării. O a doua ar fi transparenţa şi re-utilizarea informaţiei produse din banii publici prin folosirea soluţiilor deschise pentru orice investiţie din banul public (open content, open standards, open source). În fine, o a treia ar fi o evaluare independentă a modului cum funcţionează un astfel de sistem. Toate cele trei sînt bine fundamentate în teorie, dar lipsesc cu desăvîrşire în practică. Cel puţin pe plaiul mioritic.

Şi nu ar trebui să uităm că orice aplicaţie informatică, cu toate automatismele ce le poate aduce unui proces birocratic, nu poate depăşi inteligenţa persoanei din spatele tastaturii, care foloseşte aplicaţia. Iar partea de instruire nu este niciodată o prioritate.

Articol licenţiat prin Creative Commons Atribuire 3.0 România

Bogdan Manolea este colaborator al Asociaţiei pentru Tehnologie şi Internet şi scrie pe www.legi-internet.ro.

Mai multe