Inelul

Ne-am cam răcit în ultima vreme. Ea m-a „ajustat“ cu o foarfecă – chestionează, se pare, calitatea argintului meu. A făcut-o dintotdeauna – îmi spun eu, la nervi –, în timp ce am lăsat-o să se frigă. La propriu. I-a rămas o urmă urîtă pe inelarul de la dreapta, fiindcă eu m-am sucit, la momentul potrivit. Exact cînd o ţigară inflamată, care nu se uita pe unde umblă – dar, să recunoaştem, nici posesoarea mea nu excelează la capitolul atenţie –, şi-a lăsat vîrful între mine şi piele. Nu mi-a făcut plăcere, dar, sincer, o merita. Nu doar pentru că o arde pe la chefuri unde se amestecă cu puştani de-o vîrstă cu mine (adică o jumătate din a ei – trezeşte-te, femeie!), ci şi pentru că m-a ţinut pe bară un an şi ceva. Ei, să văd cum mă mai ţine pe bară acum! Buşit, trecut prin furci caudine şi zgîriat fix alături de ea, tot nu găseşte altul care să acopere cicatricea. Eu sînt singurul care se potriveşte pe vreascul ăla de deget.

Nici nu trebuia să mă aibă, de fapt, şi nici nu m-a vrut. Voia „modelul“ meu, îi trecea ei prin cap la vîrsta aia – a mea de acum, dar parcă tind să o trec cu vederea, dacă mă gîndesc la compania de babalîci în care mă ţine în caseta cu bijuterii – că eram un model pentru spadasini, menit să abată loviturile de sabie. Nu, serios, chiar credea aşa ceva. Că fix cu argintul deturnezi o şarjă. I-a dat maică-sa o şarjă de n-a văzut-o venind. I-a luat, deşi spusese limpede că vrea modelul meu, o pereche de cercei. Argint pursînge, nene. Nu s-a mulţumit cu ei, a bocit, s-a ales cu mine. De aici, argintul discutabil şi zgîrietura nr. 1 – „E din fabrică, dragă...“ Zici că pe atunci existau linii de asamblare a inelelor. De ce o dau cotită? S-a zgîrcit, pur şi simplu, doar nu era să îi cumpere fiicei sale două cadouri pentru aniversarea de 15 ani. Maică-sa avea dreptate, cumva. Nu pui pe cineva ca mine pe un deget cu unghia roasă – şi le mînca pe-atunci, ani de zile a făcut-o. Aşa se scurtează degetul, şi chiar nu avea nevoie şi de asta.

I-am purtat noroc. Mai ales la olimpiada de română. Mai ales cînd a uitat că mă lăsase pe chiuvetă. Şi-a adus aminte mai tîrziu, cînd – vezi Doamne! – m-a integrat în „brandul personal“. (De atunci datează primele fotografii cu mine. Doar cu mine şi vreascul!) Mă tot asociază cu acel succes, deşi ne e limpede amîndurora că nu am fost de faţă.

În schimb, am văzut de aproape moartea celei care m-a achiziţionat. Aş spune că, pentru ea – şi, într-o oarecare măsură, şi pentru mine – a fost un succes. Ambele au capitulat la fel de voluptuos. Nr. 1 voia companie, apreciere şi respect, mai degrabă în moarte decît în viaţă. Le-a căpătat în decursul a două slujbe şi a – aşa am auzit – nenumărate acatiste. Batiste au fost scoase şi utilizate, s-au schimbat amintiri şi vorbe de duh (bazate pe amintiri despre), s-a cimentat o posteritate de bun-gust. Lui nr. 2 i se luase de bun-gust. Cel puţin asta mi-a zis paltonul brun, de la prima şi a doua slujbă, care auzise destule vorbe de dojană la adresa lui. Auzise şi bancuri, semn că avea dreptate. Nr. 2 voia doar să se termine abrupt o telenovelă în care nici o discuţie, iertare, alint, interludiu de înţelegere reciprocă, scuză, justificare, răsteală, reproş, aplanare, urlet, respiro, mîngîiere, pumni, îmblînzire – completaţi voi cu ce o mai fi – nu mai aveau relevanţă. Şi mai abrupt şi ferm decît decesul, cel puţin pentru oameni, sînt puţine lucruri.

De acolo nu am căpătat zgîrieturi – cel puţin, aşa cred. Iar a mea încă e de părere că îi port noroc. M-am achitat de sarcină, s-a fript rar cu mine. Chiar şi cînd mă lăsa, din ce în ce mai frecvent, pe birou. O făcea ca să scrie la computer – scrie doar cu mîna mea, şi nu îi vine uşor. Acum o jenez fix la treaba pentru care mă păstra pe vremuri, dar văd suficiente cuvinte pe pagină – măcar încă împărţim cititul. Mirosul de carte nouă, de ojă proaspătă pe unghii rezonabil de lungi. Nu mă omor după cel al pielii ei. Dar nu dorm niciodată departe de ea, oricît de rău ar fi friptă.

Alexandra Olivotto este critic de film şi jurnalist.