Încrederea la nevoie
Salvarea ajunge spre dimineaţă la spital, doar cu puţin timp înainte de schimbarea gărzii. Pacientul este înregistrat pe garda de noapte. Se întîmplă să fie consultat de doctoriţa din garda de zi; după consult, aceasta cheamă pe cineva de la etajul de cardiologie... De aici însă vine doctoriţa din schimbul de noapte. La sosirea ei, prima deschide registrul de intrări şi spune că pacientul a fost trecut deja la garda de noapte... Cîtă vreme pacientul şade, între cele două doctoriţe începe o discuţie foarte aprinsă: Doctoriţa de zi: Să ştii că a venit pe garda ta; eu nici nu ar fi trebuit să-l văd... Doctoriţa de noapte: Nu mai contează, că oricum trebuie să-l internezi! Doctoriţa de zi: Dar ştii că nu eu trebuia să-l văd? Doctoriţa de noapte: OK! Dar ce vrei să faci acum? Are o criză cardiacă puternică, nu poţi să-l scoţi, trebuie internat... Între timp, bolnavul, care abia mai respiră, îşi duce mîna la piept şi le întreabă pe cele două doctoriţe de ce nu-l lasă durerea... Cele două doamne continuă însă să dezbată problema înregistrării bolnavului. ...Pînă aici - îmi spune - imaginile par a fi luate din scenariul Moartea domnului Lăzărescu. Adina Iancu este proaspătă absolventă de Medicină. În curînd va intra în sistem. "Mica inadvertenţă" a filmului este faptul că pacientul român nu face scandal niciodată; tace şi înghite. Dacă nu, cu siguranţă îşi va pierde şansa de a fi băgat în seamă. Pentru că doctorul ştie întotdeauna ce e mai bine pentru el. Sora are mereu dreptate şi chiar nu are timp să se ocupe de el; nici măcar să-i spună ce se întîmplă; se internează sau nu... Pacientul este rugat să iasă din cabinet şi să aştepte pe hol. Nu i se spune însă de ce. Nu i se spune ce să aştepte, cît timp sau pe cine. Doar atît, să aştepte. Aşa că, fără un cuvînt, se şi execută. Trebuia, de fapt, să aştepte pe cineva care să-l urce la salon. Fusese deja internat. Dar el habar n-avea. Ştia doar că trebuie să aştepte în hol. La noi - îmi spune viitoarea doctoriţă - pacientul se supune mai mult decît se încrede. "Odată mi-au zis că am zona zoster"; o doamnă care crede că n-o să mai aibă de-a face cu doctorii şi cu spitalele prea curînd îmi povesteşte cum s-a trezit într-o bună dimineaţă cu puternice dureri la ceafă; cum după două zile de frecat cu alifii şi creme tot nu-i trecuse, fiică-sa a convins-o să meargă la doctor; "că aşa e moda dincolo, să se meargă la doctor toată ziua; eu i-am zis, măi, mamă, aici nu e ca acolo... nu te duci pentru o măsea, că-ţi scoate apendicele"; s-a luat însă după insistenţele fiicei; un cabinet particular, un minimum de consult, un maximum de preţ, un diagnostic: zona zoster şi medicamente cu duiumul; după cîteva zile de tratament, cum îi era din ce în ce mai rău, a ajuns direct la urgenţă; aici i s-a infirmat diagnosticul iniţial; cine v-a spus doamnă - au întrebat-o - că aveţi zona zoster? Păi cum aţi putut, doamnă, să băgaţi în dumneavoastră atîtea medicamente, păi se poate, pentru un coş pe spate şi un gît înţepenit? Doamna a ridicat din umeri; iaca aşa, a avut şi ea încredere, ce să facă?