Încrederea în Biserică: religiozitate şi nu numai

15 octombrie 2007   Tema săptămînii

În raport cu alţi europeni, românii sînt un popor religios. Chiar dacă nu merg la biserică la fel de des ca polonezii sau italienii, credinţa religioasă joacă în viaţa lor de zi cu zi un rol la fel de important ca pentru vecinii lor. Aşa arată datele cercetărilor dedicate religiozităţii întreprinse la nivel european în ultimii 15 ani. Tot sondajele de opinie indică un nivel foarte crescut al încrederii pe care românii o au în Biserică pe parcursul ultimilor 15 ani. Practic, Biserica este instituţia care se bucură de credibilitate constantă şi foarte crescută în România, doar Armata înregistrînd performanţe similare. În timp ce aproape 90% dintre români declarau că au multă şi foarte multă încredere în Biserică, iar 80% investeau încredere în Armată, în fosta Germanie de Est sub 30% din populaţie îşi afirma încrederea în instituţia religioasă, aşa cum rezultă din datele Studiului Valorilor Mondiale (WVS) realizat în 2005. Să existe oare o legătură între cele două serii de fenomene? Să fie oare încrederea de care se bucură Biserica în rîndul românilor rezultatul credinţei religioase pe care aceştia o manifestă? Răspunsul care derivă din analizele de tip sociologic certifică efectul pe care religiozitatea îl are asupra nivelului de încredere în Biserică, însă ne arată că numai credinţa religioasă nu justifică pe deplin cotele foarte ridicate ale credibilităţii instituţiei religioase. Altfel spus, românii au încredere în Biserică fiindcă religia joacă un rol important în viaţa lor, însă nu numai credinţa este responsabilă aici. Rezultatele studiilor de sociologie subliniază efectul pe care îl au, pe de o parte, evaluarea funcţionării instituţiilor statului, şi, pe de altă parte, vulnerabilitatea în faţa riscurilor sociale specifice perioadei de tranziţie (şomaj, sărăcie, reducerea speranţei medii de viaţă). Pe fondul transformărilor sociale produse de tranziţie, Biserica este o instituţie ce nu s-a implicat în schimbarea instituţională şi economică, care de multe ori a fost dureroasă pentru individ. Instituţiile cu rol important în reformă au plătit scump, în termenii încrederii populare, costurile sociale ale tranziţiei. Astfel, Parlamentul şi Guvernul se bucură de o încredere foarte scăzută din partea populaţiei. În acest context, Biserica este o instituţie care nu a iniţiat legi şi măsuri care să conducă la inflaţie sau şomaj şi a constituit, în fapt, un loc care te ajută să redobîndeşti speranţa în viitor. În plus, Biserica Ortodoxă este o păstrătoare şi un garant al ordinii tradiţionale. O Biserică puternică într-un mediu aflat în schimbare oferă pentru unii dintre români certitudinea că lucrurile nu se vor schimba chiar atît de mult, şi nu într-o direcţie indezirabilă. Să nu uităm că poziţia Bisericii Ortodoxe în ceea ce priveşte legalizarea homosexualităţii este consonantă cu intoleranţa majorităţii faţă de acest fenomen. Cu alte cuvinte, Biserica vorbeşte pe limba oamenilor, garantîndu-le că şi ziua de mîine va arăta la fel cu cea de azi, în ciuda faptului că ne-am integrat în UE, că vacile trebuie să poarte cercei şi că legea ne obligă să aruncăm gunoiul la platforma ecologică, în loc să-l ardem pe cîmp. Privind lucrurile dintr-o perspectivă istorică, de-a lungul timpului Biserica Ortodoxă a contribuit la construirea şi menţinerea identităţii naţionale a popoarelor din Balcani. O situaţie similară a existat şi în România. Împletirea dintre naţiune şi religie a dus din păcate şi la implicarea unor oameni ai Bisericii în mişcări de extremă dreapta, la mijlocul secolului trecut. Dincolo de aceste aspecte controversate, Biserica, percepută de mulţi dintre români ca fiind garantul identităţii naţionale, este văzută ca o instituţie care păstrează valorile naţionale, într-o lume tot mai globalizată, în care, pentru unii, contactul direct cu alte culturi poate fi perceput ca o agresiune la adresa culturii româneşti. Aspectul aparent paradoxal al încrederii crescute în Biserică se leagă de persistenţa în timp a acesteia. Chiar dacă la nivel declarativ Biserica nu se schimbă şi ne garantează continuitatea unei lumi pe care o cunoaştem, unii dintre oamenii Bisericii fac lucruri mai mult decît discutabile şi, cu toate acestea, credibilitatea instituţiei nu are de suferit. De la căderea regimului comunist, destul de multe scandaluri, larg mediatizate, ar fi putut să păteze imaginea Bisericii Ortodoxe, însă românii au continuat să aibă încredere în această instituţie. Nici scandalurile legate de moralitatea unor membri ai clerului, nici discuţiile legate de colaborarea Bisericii cu poliţia politică şi regimul comunist nu au zdruncinat părerea populaţiei despre instituţie. De ce sînt oare românii atît de "încăpăţînaţi"? Credibilitatea de care se bucură Biserica, indiferent de acţiunile întreprinse de instituţie şi de către oamenii acesteia, are rădăcini destul de adînci. Zicala "Să nu faci ce face popa, să faci ce spune popa" explică în parte acest fenomen. Pentru români, ceea ce contează este mesajul Bisericii, nu comportamentele particulare ale "angajaţilor" ei. Fenomenul a fost descris în studiile de sociologie dedicate încrederii în instituţii, acestea demonstrînd că în multe cazuri interacţiunea directă cu funcţionarii nu modifică percepţia publicului asupra instituţiei, dacă aceasta se bucură de un rezervor de suport difuz. Este adevărat că o interacţiune defectuoasă pe o perioadă lungă de timp erodează încrederea în instituţie, însă în cazul Bisericii nu se poate vorbi despre efecte negative pe termen lung, ci despre anumite "scăpări". În România însă, baza încrederii în Biserică rezidă în primul rînd în credinţa religioasă a populaţiei. Românii cred în Biserică deoarece cred în Dumnezeu şi, deocamdată, acţiunile clerului nu au erodat baza acestei încrederi. Nici pe viitor nu se întrevăd schimbări majore. Atîta vreme cît religia va fi importantă pentru români, Biserica va continua să se afle în topul încrederii populare.

Mai multe