Încet cu POPu' pe scări!

La întrebarea „Cum se mai aude, domnule, muzica pop românească?“, prima mea reacţie (neverbalizată) ar fi că aici nu se simte, nu ascult, nu(-i) văd, (deci) mă autodeclar „autist“ muzicalo-pop. Numai că ignoranţa – chiar şi cea cultivată – mi se pare a fi semn de nerozie. Iar pentru a nu fi suspectat de fariseism, mi-am trecut în revistă (şi am şters praful ad litteram de pe) „bruma“ de cîteva sute de CD-uri, ocazie cu care am (re)descoperit (doar) şase CD-uri ce se pot încadra în categoria culturii de masă locale. Pentru statisticieni: pe unul dintre CD-uri l-am cumpărat, pe unul l-am împrumutat şi am uitat să-l returnez – noroc cu democratizarea mp3-ului, motiv pentru care proprietarul a uitat de el –, iar pe celelalte patru le-am primit.

Cronologic, primul dintre cele căpătate este Vama Veche cu albumul omonim din 1999, unde Tudor Chirilă şi „VST“, „Vara asta“, „Vama Veche“, plus mai vechea „Nu am chef azi“ intră direct în panoplia de iconografii pop-culture mioritice cu ajutorul apariţiilor TV, a concertelor de tip „festivalul berii“ sau „zilele oraşului“ şi a multiplelor difuzări radio. Astfel, refrenele pieselor menţionate ajung să fie, pentru majoritatea celor atinşi de muzica Vamei Vechi, stil de viaţă, cuvinte tatuate pe piele sau idei aspiraţionale. Urmează Loredana (Groza) – această Madonna meets Romica Puceanu meets Kylie Minogue meets Maria Tănase şi ar mai fi încercat şi ceva Lady Gaga-esc, dar n-o mai ajuta vîrsta – cu albumul Zig-Zagga  (2004), ale cărui piese sînt compuse în colaborare cu Mihai Ogăşanu şi o altă figură a culturii pop locale, Marian Ionescu.  

Al treilea album primit este Direcţia 5 cu O zi de primăvară (2005), care nu face altceva decît să confirme drumul manierismului muzical pe care trupa a apucat-o după primele trei albume de început (La vulturul de mare cu peştele în ghiare, Seducţie şi Pantofi de lac). Practic, pe album există o singură baladă sentimentaloidă pastişată de zece ori. Careul de CD-uri plocon se încheie cu cel al Mariei Radu, mai exact materialul de debut solo – M-am îndrăgostit un pic (2006). Albumul vine, din păcate, mai tîrziu cu cinci ani faţă de momentul în care ar fi putut lăsa o urmă pe faţa pop-ului autohton şi se pierde, în ciuda prezenţei pieselor în playlist-urile TV şi radio, în marea amorfă de „tuci-tuci“-uri. O menţiune aparte pentru inspirata reinterpretare a piesei „Dorul“ de Aurelian Andreescu, altă icoană pop românească. În fine, CD-ul pe care am omis să-l înapoiez proprietarului de drept este cel al trupei Spin, albumul de debut numit 5P1N (2004). Cei cinci Spin-i, toţi cu CV-uri stufoase de muzicieni, găsesc reţeta pop-rock-ului echilibrat între sonorităţile ce reuşesc să-ţi atragă atenţia şi lirica deloc scremută sau comună. În afară de ultra-difuzata şi-arătata „Nimeni pe drum“, toate celelalte piese de pe album pot funcţiona perfect şi în decada actuală, fără a părea ofilite.

Răspunsul la întrebarea iniţială legată de muzica pop românească de azi este: habar n-am! N-am primit, n-am împrumutat, nici n-am cumpărat sau downloadat. Ce-i drept, am fost şi eu tangenţial expus fenomenului, cu ajutorul mediilor cunoscute (Radio, TV şi Internet), iar la o analiză extrem de superficială, mie unul îmi pare că toată industria muzicală mainstream de la noi şi-a cultivat spiritul mimetic, avînd ca modele trei nume: O-zone (cu tot cu Dan Bălan în varianta-i solo), Morandi şi Inna.

Am păstrat pentru finalul inventarului propriilor CD-uri pe singurul plătit, cel al trupei Paraziţii, Primii 10 ani (1994-2004). Este genul de mişcare a culturii pop de pe la noi care ar trebui studiată academic: Cum de o întîmplare născută pentru a se adresa underground-ului, ce abundă în texte subversive şi atitudine anti-establishment foarte bine argumentată, ajunge să fie fenomen de masă? Pe de altă parte, dialectica Paraziţilor acelor ani este public history autentic, într-o Românie, să sperăm, irepetabilă.

Bogdan Şerban este realizator de emisiuni la Radio Guerrilla.