Începutul dezrădăcinării - întîmplări din metarealitatea imediată

Cîți dintre noi am fi putut anticipa, cu doar doi ani în urmă, modul în care avea să se schimbe mentalitatea mediană a umanității în acest scurt interval de timp? Încercați să vă amintiți ce anume vă speria cel mai mult în martie 2020. Bag mîna-n foc că erau mai degrabă chestiuni conexe siguranței financiare, legate de găsirea (și, pentru unii dintre noi, regăsirea) aptitudinilor de adaptare profesională sau, în cazuri mai grave, teama intrării subite în șomaj sau chiar iminența mortalității biologice.

Da, „mortalitate biologică” ne pare a fi din ce în ce mai puțin un pleonasm și, culmea, precizarea pare firească, aproape reflexă. Om fi făcut noi, mileniali geriatrici, miștocăreală memizabilă (inclusiv) vizavi de tropii operelor SF de duzină din anii ’80. Ba chiar am putea spune că generația noastră a pus bazele deontologice fenomenului sociocultural al coreferențialității online, prin înnăscuta noastră adeziune organică și orgiastică la forfota creativității virtuale. Forfotă pe care, de altfel, doar noi înșine o produceam, căci nu existau generații și mai tinere de adepți sau fondatori înțelepțiți cu care am fi putut, poate, pune de-o miuță electronică intergenerațională. Eram doar noi între noi și pentru noi. O vreme, a fost un Eden al candorii participative, o miniutopie nesperată, disjunsă de realitate prin umorul ocheadelor semantice, și nu prin interfețe hardware la care se aderă exclusiv datorită mărinimiei insidioase a tehnoboierilor. Atît cît a durat, și în măsura în care cîțiva dintre noi am avut privilegiul de a ne da seama ce moment unic generam grație acestei camaraderii – ce omagiu mut și ingenuu îi aduceam zeiței Clio! –, a fost o utopie voluntară, și nu una fals necesară, așa cum se prefigurează cea care zumzăie, răbdător, în zarea acestei epoci atît de incerte.

Azi, odată cu fulgerătoarea și ubicvista egalizare tehnologică, am ajuns doar niște scarabei mai țanțoși într-un insectar (ce-i drept, unul îngrijit peste așteptări), care mai sînt onorați cu un ac doar pentru a atesta filogeneza iridescenței la Zoomeri sau mutația neurodeleteră la Boomeri. Însă, dragi tovarăși de rețea de cartier, tare mă tem că definiția virtualului, cea în care credeam cu fervoare și conivență adolescentină, a devenit depășită, neîncăpătoare, limitativă. Și o spun cu furia melancolică a unui precursor branșat, vrînd-nevrînd (dată fiind natura meseriei de profesor și numărul improbabil de tineri cu care interacționez), la seva primordială a web-ului.

Intuiesc că, în acest moment, vă puneți întrebarea: ce nu-i convine ăstuia? Care-i, de fapt, problema?

Dînd la o parte tendințele-mi arhicunoscute de a mă smiorcăi metafizic, rămîne, în cele din urmă, un ghimpe la care se pot raporta obiectiv și restul celor care mai sînt interesați de acest subiect. Sînt profund îngrijorat de tendințele speciei umane de a accepta, internaliza și apoi contribui la construcția unei civilizații antitactile. De a propovădui, tacit, prin adeziune energică și tîmpă discursul unei paradoxale socializări izolante. De a considera acceptabilă (și în curînd dezirabilă) tranziția majorității – și apoi a totalității – interacțiunilor umane înspre acest surogat virtual al existenței.

Cum de am ajuns aici? Ca un răspuns parțial la întrebările de început ale articolului, aș putea invoca schimonoselile psihice la care ne-a supus această blestemată pandemie. Dar ar fi un răspuns facil și leneș. Fenomenul e mult mai vechi și reprezintă doar un alt avatar al macrostructurii. Tentația păcătos-identitară de a bibili acea persona din anonimatul online există tocmai din clipa apariției platformei care ne-a permis să dezvoltăm, tumoral, aceste iluzionări: Internetul însuși.

Ca atare, cîteva stări de fapt relativ recente au fost suficiente pentru a mă aprinde. Două statistici ne spun că 31% din tinerii sub 25 de ani sînt inactivi sexual și nici nu consideră acest aspect o prioritate (lesne de dedus că asistăm la un maxim istoric); ba mai mult, 81% din bărbații de aceeași vîrstă cred că, pentru ei, subiectul a devenit semnificativ mai puțin important azi decît era înainte de pandemie. Așa cum vă puteți imagina, această categorie (să zicem... reprezentativă pentru viitorul speciei) nu a devenit subit nici puritană, nici intelectualistă, ci doar a fost nevoită să își normalizeze izolarea și deci, inevitabil, să facă încă un pas în marșul spre virtualizare a cotidianului.

Nu. Explicația este simplă. Un cvasitruism. Social media apelează, diabolic, la mecanismele dătătoare de dependență așa cum o face oricare alt drog de mare risc. Realitatea convențională împreună cu adversitatea-i aferentă (atît cea efectivă, cît și cea eventuală), fiind de nesuportat pentru tineretul ultrafragil, nu mai poate rivaliza cu alternativa ghidată exclusiv de ciclul dopaminei, croit perfect pe măsura acestor suflete însingurate voluntar, cărora educația în familie fie le-a lipsit cu totul, fie le-a răpit complet simțul identității, fiind făcută de așa-numiții „părinți-elicopter”. Și, bineînțeles, de unde putea să răsară ultimul cui în sicriul realului decît dinspre acest miliardar păstos și asocial, acest guru al zîmbetelor goale, cringe-fest-ul ambulant pe nume Mark Zuckerberg – și a lui ultimă (și, foarte probabil, finală) născocire: metaversul.

E aproape amuzant cum se strofocă toți acești noi plictisiți ai portofelului să evadeze din lumea noastră: pesemne că s-au săturat de stresul invocării abuzive a sărăciei. Pînă și canalele media cumpărate de ei nu se pot abține, nu vor să-nțeleagă, dom’le! Însă în vreme ce Musk și Bezos își iau bocceluța și pleacă în spațiu sau pe Marte, Zuckerberg, văzînd că a pierdut startul, a decis că ar fi mai bine să-și confecționeze un alt univers, unul spre care să-și poată păstori liniștit cele trei miliarde (!) de utilizatori, în vederea realizării acestui exod spre virtual al mentalului cu care filtrăm trăirile. Nu e clar nici pentru el ce formă va lua acest proiect-mamut, jargonistica utilizată în ceremonioasa dezvelire a monumentului corporatist fiind chiar mai difuză decît de obicei.

Meta, post, virtual

Pentru unii speculanți (puțin prea siguri pe ei, dar nu-i bai, doar sîntem „pe net”), metaversul are o definiție destul de strictă: este vorba despre o versiune avansată, mult mai complexă, a Internetului, în care „te afli” tridimensional – nu doar una filtrată de interfața unui ecran. Rolul ei nu este de a propune o variantă ludică și globular autosuficientă – așa cum există deja, în grade mai mici sau mai mari de complexitate, în VR –, ci de a subsuma lumea noastră virtualului, de a coagula nu o alternativă, ci Alternativa, pentru ca, în timp, gradul de importanță sau primordialitatea celor două lumi să se inverseze. O realitate care, pe măsură ce se complexifică, va putea, în cele din urmă, canibaliza Realitatea: adică un copil demonic ce-și devorează mama din interiorul uterului, un cancer pentru care cancerul sîntem noi, ăștia în carne și oase.

Deși cronologia propusă (sperată?) este încă neclară, cel mai probabil ne îndreptăm către un viitor în care toți vom folosi o versiune a metaversului pentru a ne conecta. Compania Facebook (sau Meta, cum a fost redenumită) este pur și simplu hotărîtă să joace un rol major în construirea și modelarea acestui nou tărîm, ceea ce înseamnă că, fie și dacă nu va deține de una singură metaversul (așa cum, în mod previzibil și excesiv, a subliniat că nu o va face), încă se străduiește să dețină controlul asupra lui.

De fapt, despre asta e și vorba: controlul informației și crearea unei noi piețe-monstru, sub pretextul susținerii unei economii globale idealist-descentralizate grație blockchain-ului. În prezent, Zuckerberg știe prea bine că Facebook e nevoită să funcționeze în conformitate cu parametrii stabiliți de Apple și Google, cerberii care creează și controlează sistemele de operare mobile dominante la nivel mondial. Dar, în acest vis umed pentru Zuck-cel-mic, în această minunată lume nouă care va ocoli terminalele clasice cu ecran bidimensional și care va folosi ca interfață doar căști VR/AR și senzori digitali, Facebook va stabili ea însăși regulile și modus operandi.

Trend-ul e deja în mișcare: creații artistice sub formă de NFT (jetoane nefungibile) – cu o valoare totală a pieței de șapte miliarde de dolari –, legislația certificată prin blockchain, plățile efectuate în crypto – cu o capitalizare totală de 2,6 trilioane de dolari – și, mai recent, companii imobiliare care vînd parcele de teren virtual în metavers cu zeci de milioane de dolari. Virtualul este astfel epurat de orice reverberație ludică și putem intui că viziunea acestui proiect, oricît de complex ar deveni, nu va mai fi cea a unui banal escapism: nu numai că vom alcătui un echivalent perfect al lumii fizice în virtual, ci vom efectua mutarea (cu bagaje cu tot) a vieții înseși într-un mediu digital/impalpabil – pentru ca, încet-încet, să renunțăm complet la necesitatea (devenită tiranică) a referențialului fizic. Ce să mai vorbim: ridicăm ancora!

Dar ca să nu încheiem într-o notă prea pesimistă, să enumerăm și elementele care constituie partea plină a paharului.

Cantitatea efectivă de resurse pe care o va presupune întreaga operațiune de coordonare socială, construire a infrastructurii și progres tehnologic hard de care ar fi nevoie pentru construirea unui metavers universal precum cel descris în literatura SF este, momentan, incomensurabilă. Dar, poate și mai important, nu e clar dacă tranziția aceasta e un lucru pe care oamenii și-l doresc cu adevărat.

Mai mult, chiar și într-un context în care consumatorii se declară nerăbdători să dărîme convențiile vieții de zi cu zi, lupta se va duce împotriva rezistenței la schimbare inerente chiar și celui mai progresist dintre ei/noi. Să nu uităm că, în ciuda disponibilității la prețuri accesibile a căștilor de realitate virtuală de înaltă calitate, majoritatea jucătorilor încă preferă să folosească afișaje obișnuite.

Da, ne plac imaginile noastre în mișcare, dar – de la Georges Méliès pînă la iPad – ne-am exprimat în mod constant preferința pentru vizualizarea conținutului media în format bidimensional. Din cînd în cînd, mai există încercări de a ni se vinde cinema, televiziune sau jocuri video în format 3D, dar această tendință intens promovată nu a devenit niciodată mainstream la nivelul dorit de industria care o propune. Deși ne recunoaștem dependenți de iluziile noastre electronice, e musai ca ele să rămînă în sertărașul lor.

O altă constantă este atașamentul nostru dovedit și statornic față de textul scris. În ciuda supraabundenței de imagini, lectura încă reprezintă o preocupare centrală pentru mulți dintre noi. Dacă ignorăm așteptările privind calitatea acestor lecturi și ne uităm strict la cantitatea de cărți cumpărate (indiferent de percepția noastră elitistă asupra conținutului lor), aflăm că numărul acestora se află – în mod contraintuitiv, în epoca Netflix și TikTok! – într-o continuă creștere.

Trăgînd linie, putem afirma că, prin invenția numită Facebook – care la momentul apariției pe piață promitea să-i vindece pe oameni de singurătate, punîndu-i pe toți în legătură unii cu alții –, Mark Zuckerberg a reușit să schimbe (unii ar zice să schimonosească sau chiar să distrugă) fibra societății. Acum are o nouă idee: metaversul. Dat fiind rezultatul experimentului anterior, nu cumva Metaverse va schimba (poate schimonosi, poate distruge) însăși fibra realității? În anul în care, după două decenii, va apărea o continuare la filmul-cult The Matrix, tare mi-e că simularea în care trăim cu toții (da, da!) încearcă să ne transmită ceva.

Dominic Negrici este lector universitar. Predă Comunicare de afaceri în limbi străine la ASE și Web Culture la UB. Este dependent de profeții tehnologice și colecționează universuri paralele.

Foto: Matrix