„Începutul a fost nevoia de evadare în afara cotidianului urban” – interviu cu Mona PETRE, autoarea proiectului „Ierburi uitate”

Ce înseamnă acum proiectul „Ierburi uitate"? Cîți ani au trecut de cînd l-ați început și cum a devenit o pasiune o lume în sine?

În urmă cu o decadă, știam la fel de puțin ca oricine despre lumea vegetală. Educația și pregătirea mea profesională sînt legate de artă și istorie. Am lucrat aproape fără pauză în publicitate, încă din vremea ultimului an la Liceul de Arte Plastice din București, variind în timpul lungilor veri din anii facultăților pe cîteva situri arheologice din țară, unde am lucrat diverse, de la săpături la desene specifice acestei activități – profile de șanț și inventar arheologic, în special ceramică, activitate care mi-a deschis o fascinație aparte pentru această disciplină artistică.

Treptat, însă, publicitatea mi-a acaparat tot mai mult timp, reducîndu-mă pe nesimțite la un birou și un computer. Astfel, au trecut ani în care libertatea mea de mișcare a ajuns echivalentă cu drumul pe care îl parcurgeam cu bicicleta în fiecare dimineață și seară de acasă la birou și invers. Mi-a luat timp să conștientizez că ceva lipsește; ce-mi lipseau cu ardoare erau natura, verdele, iarba și copacii, băile în rîu, soarele pe piele, orizontul fără margini.

Începutul „Ierburilor” a fost această nevoie de evadare într-un alt univers, în afara cotidianului urban și a unui program extrem de solicitant. Iar primii ani, cam asta a fost – o fugă virtuală într-un tărîm despre care aveam cunoștințe minime, amintirile copilăriei pe balta Dîmboviței, grădinile bunicilor și minimul de botanică pe care-l învățasem în gimnaziu.

Această fascinație aproape subită pentru vegetal s-a suprapus și împletit rapid cu vechea pasiune pentru istorie și-am început, astfel, să explorez poveștile utilizării plantelor mai puțin comune. În primii ani am catalogat, urmînd un sistem foarte personal, zeci, poate sute de specii din ce în ce mai obscure, plante și ciuperci spontane cu potențial alimentar, (re)descoperind un număr neașteptat de mare de „ierburi” comestibile, majoritatea uitate astăzi sau, în mod cert, pierdute din consumul larg.

Dacă la început m-am limitat la a aduna informații din surse web imediat disponibile, cu timpul mi-am mutat activitatea în biblioteci, am refăcut abonamentele din timpul anilor de studiu și am făcut altele noi, documentînd cu aviditate tot ce găseam legat de subiect. Am început să urmăresc publicații internaționale și am contactat specialiști biologi, oferindu-mi timpul și disponibilitatea pentru orice activitate asociată la care puteam participa chiar și din poziția de șofer, de fotograf, de orice îmi oferea posibilitatea să fiu aproape, să pun întrebări și să învăț.

Cu timpul, pasiunea mea a căpătat și dezvoltat o nouă dimensiune, aceea a experimentării. Anii de acumulări mi-au dat încrederea să pot identifica corect și culege o paletă largă de specii de plante și de ciuperci spontane. Mi-am dorit să scot vechile povești culinare din cărți, să gust ingrediente pe care nu le știam și mîncăruri din alte epoci, să le readuc în actualitate. Am fost și rămîn propriul cobai în acest experiment care însumează deja ani buni. Astfel, din culegătoare și povestitoare am devenit... chef. Discursul meu, transformat într-unul public căci a atins în prezent cifra de 100.000 de urmăritori, a căpătat și o dimensiune ecologică. Sustenabilitatea, nevoia de-a proteja habitatele spontane, dar și speciile periclitate în urma activităților umane apar aproape reflexiv, se nasc organic, atunci cînd foraging-ul devine parte din stilul tău de viață.

De ce credeți că sînt atîția oameni pasionați de întoarcerea la „natural“, la o viață cît mai conectată cu natura?

Răspunsurile pot fi tot atît de multe pe cîți oameni sîntem, dar cred că o bună parte din cei ce simt nevoia unei „întoarceri” către natură se pot regăsi în rîndurile de mai sus. Ritmul actual al vieții cotidiene – grăbit, nestatornic, senzaționalist – ne obosește atît fizic, cît și filozofic. Generațiile noi sînt tot mai epuizate înainte de vreme. Poluarea, temperaturile ridicate ca urmare a schimbărilor climatice la care sîntem martori, aglomerația, consumul insațiabil și iresponsabil al resurselor planetare – toate acestea creează o nevoie de escapism, conștientă și asumată sau nu. În aceste condiții, căutarea „naturalului”, a naturii așa cum este ea înțeleasă de fiecare, dar și trend-ul contemporan al orășenilor mutați la sat prevestesc nu doar o modă trecătoare, ci un întreg curent viitor de pendulare către regiuni unde „natura” încă poate fi regăsită.

Dacă în urmă cu zece ani, cînd am început acest proiect, curiozitățile mele păreau o excentricitate, în prezent publicații științifice internaționale documentează valoarea alimentelor „sălbatice” în istoria lui Home sapiens, în dieta actuală, dar și cu perspectiva anticipării hranei viitorului. Restaurante de fine-dining premiate Michelin și-au asumat rolul de deschizători de noi drumuri în felul în care percepem și ne preparăm hrana, incluzînd în meniurile și discursurile lor preocuparea pentru ingrediente spontane, locale, cu amprentă carbonică și impact asupra mediului reduse (vezi Noma și fenomenul New Nordic Cuisine care reconturează gastronomia de top mondială).

Totuși, după cum caută să avertizeze cei care s-au dedicat studiului ingredientelor sălbatice și au integrat foraging-ul ca mod de viață, dacă alimentele sălbatice devin parte dintr-un nou curent generalizat de-a ne hrăni, toți cei implicați în acest fenomen trebuie să începem să luăm măsuri cu privire la felul în care ne folosim de resursele naturale. Privind în urmă, impactul speciei noastre asupra mediului a fost unul catastrofic, iar politicile actuale nu doar că nu se grăbesc să corecteze acest dezastru, dar par că ne conduc spre prăpastie. Hrana sălbatică nu poate deveni o comoditate de larg consum dacă nu implicăm în asta respectul pentru habitate și pentru alte specii, o mai mare atenție în ceea ce privește impactul speciei noastre asupra mediului și sustenabilitate în valorificarea resurselor.

Dacă hrana sălbatică devine un bun comercializat, trebuie să începem să reinvestim în mediul natural, să dezvoltăm strategii comune și durabile de valorificare a lui, transparente și obligatoriu de urmat atît de către indivizi, cît mai ales de către companiile de exploatare și de către autorități. Ba chiar mai mult, pentru că habitatele naturale au pierdut și continuă să piardă teren în ritm accelerat, ar fi mai viabil să (re)integrăm în culturile noastre plante „uitate”, astăzi regăsite doar spontan, sporind diversitatea culturilor și implicit a ofertei de hrană. Natura nu poate fi exploatată la infinit fără să oferim ceva înapoi.

Nu vă plictisiți niciodată să căutați? Să încercați rețete și să le împărtășiți cu ceilalți?

A cerceta, a identifica, a culege și a integra hrana sălbatică în mesele mele a devenit un stil de viață la fel de natural pe cît îmi este propria filozofie de viață. Plimbările zilnice, obligatorii indiferent de vreme și de anotimp atunci cînd îți asumi integrarea unui patruped în viața ta, îmi dau motivul și ocazia să întîlnesc natura la tot pasul. Iar schimbarea sezoanelor îmi oferă o uriașă diversitate alimentară și o provocare constantă care mă ține antrenată. Pentru inspirație folosesc întreaga istorie gastronomică a lumii, concentrîndu-mă mai mult pe bucătăria epocilor trecute din motive care țin nu doar de plăcerea scormonitului, cît de latura lor mult mai sustenabilă. Farfuriile, poveștile și fotografiile care ies din asta îmi oferă un rezultat care-mi satisface nu doar nevoia de cunoaștere, cît și latura creativă pentru care m-am pregătit o bună parte a vieții mele. Acest exhibiționism culinar, dacă vreți, nu are de-a face cu „blogăreala culinară” per se, cît mai degrabă cu o nevoie de exprimare artistică.

V-a schimbat în vreun fel această căutare? V-ați imaginat, cînd ați început proiectul, că o să ajungeți să inspirați atît de mulți oameni?

Cînd am început acest proiect nu mi-am imaginat nici o secundă că notele din catalogul meu virtual vor ajunge în căutările internauților. Dar asta s-a întîmplat și, conștientă că mai devreme sau mai tîrziu cineva, undeva, îmi va citi rîndurile, am căutat să le dau o mai mare unitate și coerență. În plus, am devenit mai responsabilă cu afirmațiile, în special cele legate de plantele și ciupercile ce pot fi ușor confundate cu altele similare sau informațiile legate de speciile amenințate. Discursul meu a căpătat, cum povesteam mai devreme, o componentă activistă – mi-am asumat un mic rol în educarea ecologică a celor care mă urmăresc și asta mă responsabilizează în fiecare zi. 

Cartea Ierburi uitate e o parte concretă a proiectului dvs. Am făcut-o cadou de mai multe ori și știu că e pe mîini bune, care o să încerce să pună în practică rețetele din ea. Cum a fost pentru dvs. să o vedeți tipărită?

Ierburi uitate. Noua bucătărie veche, apărută toamna trecută la Editura Nemira, este o încununare, după o decadă, a muncii mele de cercetare și experimentări culinare, una dintre manifestările fizice ale acestui efort lung de peste zece ani. Am adunat în ea peste 40 de specii spontane, din care, alăturîndu-le celor comune utilizate în mod curent în alimentația contemporană, am creat și propus cititorilor 120 de mîncăruri originale care acoperă o gamă largă de preparate, de la cele de bază la pîineturi, salate, fierturi, deserturi, băuturi fermentate, oțeturi de casă și multe altele, preluînd idei din modalități de preparare istorice sau asocieri de gusturi inspirate din vechile cărți de bucate. Dar nu m-am oprit aici. De la publicarea acestei cărți am continuat să experimentez și să propun noi feluri de-a găti și mînca, suficient material cît pentru o nouă carte sau mai multe. Vom vedea cînd va veni și timpul ei/lor, dacă toate stelele se aliniază.

interviu realizat de Ana Maria SANDU