„Incategorisibila” fericire

La radio, un DJ simpatic vorbește despre cum alții spun că norvegienii ar fi cei mai fericiți dintre pămînteni. Spune că nu prea crede el în cifrele astea, că prea sînt aiurea, că oricum cei de acolo se sinucid și că știe el mai bine că alții sînt mai fericiți. Bravo lui! Dincolo de faptul că se referea probabil la Danemarca, DJ-ul este ilustrarea perfectă a ideii că, în societăți mai degrabă tradiționaliste, precum cea românească, majoritatea oamenilor sînt refractari la ceea ce este altfel decît știu ei că ar fi și preferă să gîndească în categorii bătute în cuie.

Ultima mea frază constituie plasarea DJ-ului într-o categorie. A-l așeza acolo îmi simplifică viața: l-am pus în sertarul lui, pot prezice, prin urmare, ce o să spună, sînt cît se poate de liniștit, am rezolvat-o cu domnul respectiv și am reușit să încep acest text căruia nu îi găseam un început.

Este un text despre categorii și categorisiri, desigur. Despre etichete pe care le punem ca să ne ușurăm viața. Despre cum ne construim părerile despre lume și viață (și) în funcție de aceste categorii. Și despre cum sîntem tributari unor stereotipuri despre lume și viață vehiculate de societatea românească și colportate de la o generație la alta. În prim-plan stau părerile despre fericire.

Fericirea în sine este o etichetă contemporană amuzantă. John Helliwell, unul dintre numele importante ale studiilor despre fericire, povestea, în iulie 2022, despre cum studiile despre subjective well-being au devenit subit studii despre fericire în momentul cînd primul World Happiness Report a fost produs, în 2012. „Happiness” era pur și simplu un cuvînt mai atractiv decît „bunăstare subiectivă”. Și era mai ușor de atras finanțarea definind obiectul de studiu printr-un termen mai sexy. Ambiguitatea rezultată era un preț mic în comparație cu posibilitatea de a finanța studii despre așa ceva. În plus, în opinia mea, se potrivea ambiguității din societate în ceea ce privește fericirea.

Ambiguitatea este legată de subiectivitatea fericirii (fiecare alege ce îi convine dintre lucrurile care i se potrivesc și, în funcție de satisfacerea lor, devine mai mult sau mai puțin fericit). Ambiguitatea contravine principiilor de bază ale unui sistem cu categorii stricte.

Un sistem cu categorii stricte definește neunivoc realitatea. Fiecare obiect al acesteia, că o fi el om, pisică, gînd, părere, dorință, își găsește un loc clar în sistem, așa cum substanțele stau aparent liniștite în tabloul elementelor al lui Mendeleev. Tabela chimistului amintit are interesanta calitate de a putea fi citită fie de-a lungul perioadelor (adică pe linii), fie pe coloane. Primele oferă o indicație despre cîte straturi are un atom, a doua despre cîte poziții sînt ocupate de electronii de pe ultimul strat. Dincolo de această ordonare a elementelor după cele două criterii, există o relație ierarhică foarte clară între elemente, iar acel număr ce le este alocat indică nu doar numărul total de protoni din nucleu, dar este și unic: nu poți găsi două elemente identice ca număr de protoni.

Elementele acestea chimice sînt cumva precum numerele prime din matematică: le poți pune într-o ordine strictă. Mai apoi, le poți combina între ele într-o infinitate de aranjamente, chiar dacă pe unele încă nu am apucat să le cunoaștem. 

Acest model simplu, ierarhic, de a categorisi lucruri este ceea ce permite cunoașterea și prezicerea a ce se poate întîmpla cînd combini niște elemente chimice. Chimia progresa liniștită și înainte de apariția tabloului periodic, pe la jumătatea secolului al XIX-lea. Nu întîmplător, progresul său s-a accelerat imediat după aceea. 

Apariția categoriilor are rolul de a ordona gîndirea, de a reduce incertitudinea, de a permite procesarea mai rapidă a informației cu care sîntem confruntați. Este simplu să taxăm rapid un italian ca fiind un bun amant, un german ca fiind nesărat, un francez ca fiind plin de savoare și un suedez ca fiind un individ rece, lipsit de viață, mai nefericit de felul lui. Acestea sînt stereotipuri dominante în societatea românească, efect și componentă ale unei culturi transmise din generație în generație, în încercarea de a simplifica lumea din jur și de a o înțelege. 

De la Mendeleev încoace, tabloul periodic al elementelor a tot crescut și s-a modificat. Elementelor inițiale li s-au adăugat pe rînd altele, unele prezise a exista, altele avînd proprietăți neprevăzute. El a rămas însă doar o matrice elementară ce permite înțelegerea chimiei, departe de a categorisi definitiv lucrurile cu care ne întîlnim efectiv în jurul nostru. Hidrogen pur, neon pur, litiu pur sau magneziu pur nu prea vedem prin jur. În fapt, substanțele nu prea stau liniștite în tabloul lui Mendeleev, ci ele se combină din acele elemente primordiale din tablou. Iar rezultatul este unul fluid, multidimensional, lipsit de monotonie, colorat în ansamblul său. 

Acest lucru înseamnă că, între o cola, un ceai negru și o cafea nu putem stabili o ordine ierarhică, independentă de o sumedenie de alte preferințe – legate, spre exemplu, de gust, tărie, varietate a ingredientelor, mod de preparare, mod de prezentare, ca să enunț doar cîteva posibile criterii care se împletesc în a ne determina alegerea unei astfel de băuturi.

Dar combinarea criteriilor este unică de la individ la individ. La fel de bine poate fi unică fericirea sau nefericirea unui aquitan, a unui thailandez, a unui sicilian. Românii tind să proslăvească căldura relațiilor din spațiul sud-european, cu oamenii primitori și gata oricînd de socializare. Contrastul cu nordicii reci, cu norvegienii-care-iau-copii-părinților este izbitor. Faptul că cifrele spun că ar fi pe dos (nordicii sînt mai sociabili decît sudicii, mai ales atunci cînd este vorba de a socializa în afara familiei) este irelevant. Categorisirea de bonton este cea care contează mai mult.

La fel, am auzit des apreciată în spațiul public seninătatea asiaticilor, care devine din ce în ce mai mult noul bonton. Pe vremea lui Ceaușescu, paradigma dominantă oficial era cea a omului nou, lipsit de posesiuni și de traumele vestului Europei, cu drogații și crimele sale perpetue. Unei părți a societății românești de astăzi îi sclipesc ochii la visul sudului însorit, cu oameni fericiți, în căldură, pe plaje, lipsiți de griji. Alții amintesc însă despre cum acolo banii sînt puțini, educația mai precară, supermarket-ul mai departe, mașinile mai vechi și ieftine. Alții vorbesc despre praf și poluare. Vine imediat replica contrariată despre cum sigur e poluare mai mare în nord. Degeaba ne dă Eurostat cu statistica în cap, oricum ceea ce contează este ca cifrele să semene cu ceea ce știm noi că e corect, prin urmare au falsificat ăia datele, la comanda politică a Occidentului pervers care vrea să distrugă veșnicia născută la satele din România, unde toți englezii vor să se retragă visînd la prințul Charles și la balega de vacă, o chestie – by the way – sută la sută naturală.

Unii vor aminti despre cum în Nord totul e verde și curat, ceea ce în Sud nu se petrece. Vor uita însă că s-ar putea să nu fie noapte vara sau zi iarna, că, deh, e altă latitudine, sau că la Köln, Amsterdam sau Londra plouă mereu. Desigur, dacă plouă, aerul e mai curat, nu stai să speli mașina, că nu e praf, iar primăria nu are de cheltuit așa de mult pe curățenie. Dar are de dat bani pe tunsul frecvent al ierbii (în Suedia mă trezea de cel puțin două ori pe săptămînă zgomotul mașinilor de tuns iarba de pe domeniul public) și de aici și creșteri ale alergiilor. Dar, stai, ca unul ce sînt alergic, am consumat extrem de puține pastile în Nord și Nord-Vest, și mult mai multe în Sud și Sud-Est. Pe de altă parte, mai multe articole academice arată că, în Europa, prevalența alergiilor alimentare este mai mare în Nord decît în Sud sau Est. Asta ar fi o dovadă că mîncarea tradițională românească e sănătoasă, nu? Sau poate că în Sud și Est oamenii se îngrijesc mai puțin și merg mai rar la medicul de familie pentru a se putea raporta astfel de alergii. Poate de aceea or trăi și mai puțin, cine știe? La urma urmei oamenii nu sînt programați să trăiască atît de mult și italienii trăiesc mai mult decît suedezii. Iar mediteraneenii mănîncă infinit mai variat și mai plăcut decît stereotipele ciolane germane și îngrozitoarea bucătărie englezească. Da, dar cine naiba mai mănîncă azi englezește în Anglia, cînd ai pe toate drumurile ingredientele proaspete pe care altcîndva le aveai doar în Spania și Italia?

Ultimele două paragrafe reproduc o parte din întrebările și afirmațiile pe care le auzim adesea în jurul nostru. Le-am lăsat să curgă, într-o înșiruire aparent fără cap și fără coadă. Acele afirmații invocă niște categorii stricte și fac apel la ierarhii, la nevoia de a ști clar cine e cel mai bun. La fel cum societatea românească pare a fi obsedată de a stabili care e cel mai bun doctor („doar la el vreau să merg”), cel mai bun liceu („liceul pentru olimpici”, după cum scrie sau scria pe Liceul „Mircea cel Bătrîn“ de la Constanța) și, mai ales, să fie mai bogată decît toți ceilalți.

Textul acesta vă propune însă să schimbați paradigma. Cum ar fi oare să nu conteze dacă sud-esticul sau nord-vesticul sînt mai fericiți sau dacă ai cea mai tare mașină cu patru roți? Oare ai putea alege multicriterial, ai putea avea cîte ceva bun din toate, ai putea prefera varietatea experiențelor unei ierarhii bătute în cuie, ai putea trece spre fluiditatea categoriilor și evitarea stereotipurilor, ai putea ieși din cursa etichetărilor, pentru a te simți bine în pielea ta? Poate că acest tip de abordare, descoperit de lumea vestică în ultimele patru-cinci decenii, ar fi mai util pentru a înțelege și atinge fericirea, decît să decidem care fericire este cea mai fericită. La urma urmei, așa cum o spunea Helliwell, „fericirea” este în bună măsură un produs de marketing, iar etichetele contează prea puțin. Iar adeseori, căutînd un lucru cu lumînarea, riscăm să uităm ceea ce căutam cu adevărat.

Bogdan Voicu este sociolog, cercetător ştiinţific la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii al Academiei Române și profesor asociat la Catedra de Sociologie a Universității „Lucian Blaga“ din Sibiu.