Înapoierea economică - ieri, azi, mîine?
Conceptual, folosirea termenului de „înapoiere“, fie ea economică sau de altă natură, este legată de acceptarea teoriei progresului. Această teorie este dominantă la nivel mondial de cca două secole, dar nu este singura existentă. De-a lungul istoriei, au existat şi alte concepţii, şi chiar şi astăzi nu toată lumea acceptă ideea unei evoluţii ascendente a lumii, care este centrală pentru paradigma progresului. Multă vreme oamenii au considerat că lumea evoluează după un model ciclic, similar alternanţei anotimpurilor şi/sau vieţii organismelor vii. Într-o asemenea viziune, deosebirile real observabile între diverse ţări, regiuni şi alte entităţi umane pot fi explicate prin faptul că acestea se află în alte faze ale ciclului lor de viaţă, fără ca poziţia lor de azi să poată să asigure un avantaj/dezavantaj stabil pentru viitor. În alte societăţi au prevalat teorii liniare ale evoluţiei omenirii, dar nu toate aceste teorii liniare sînt subsumabile ideii progresului şi conduc la ideea de înapoiere. De exemplu, au existat şi viziuni regresive, potrivit cărora omenirea se degradează, evoluînd de la o epocă de aur spre forme de organizare şi funcţionare tot mai puţin armonioase, descrise prin analogie cu metale tot mai puţin nobile.
Ideea progresului s-a impus relativ tîrziu în lume. Desigur, exegeţii au găsit unele elemente ale acestei idei chiar şi la unii gînditori antici, de exemplu la Xenofan sau la Platon. Totuşi, în cultura europeană (şi de asemenea şi în alte culturi), aceste elemente au rămas minoritare, respectiv nu au putut determina concepţiile generale despre lume. Un moment esenţial a fost „cearta anticilor şi modernilor“ din Franţa sfîrşitului de secol XVII, în care Charles Perrault şi Bernard le Bovier de Fontenelle au afirmat că scriitorii moderni au putut să-i depăşească pe cei antici printre altele şi pentru că s-au putut baza pe acumulările lăsate de aceştia din urmă. Deşi în cadrul Academiei Franceze disputa nu s-a încheiat printr-un succes tranşant al uneia sau alteia dintre tabere – „anticii“ aveau şi ei adepţi importanţi, precum Boileau şi Racine – se poate aprecia că din acest moment ideea de progres avea cîmp liber de dezvoltare. Ea s-a impus în mediile intelectuale din secolul al XVIII-lea mai ales prin scrierile lui Turgot (1727-1781), îndeosebi prin discursul Despre progresele succesive ale spiritului uman (1750). Alţi promotori importanţi ai ideii progresului în secolul al XVIII-lea au fost Voltaire, Benjamin Franklin, Adam Ferguson, Immanuel Kant şi Nicolas de Condorcet. Odată cu revoluţia industrială, dezvoltarea economico-socială a lumii s-a accelerat, şi observarea schimbărilor survenite a devenit posibilă chiar pe parcursul vieţii aceleiaşi persoane. În consecinţă, în secolul al XIX-lea ideea că omenirea evoluează de la simplu la complex, de la mai puţin la mai mult, sau altfel spus de la „înapoiat“ la „dezvoltat“, a devenit dominantă. Această concepţie, teoretizată de filozofi precum precum John Stuart Mill sau Herbert Spencer, a influenţat considerabil atît explicaţiile referitoare la performanţa economico-socială a diverselor ţări, cît şi căutarea soluţiilor pentru depăşirea „înapoierii“.
În cultura română, conştientizarea „înapoierii“ a avut loc în al doilea sfert al secolului al XIX-lea. Dinicu Golescu, care a călătorit în Austria, Germania şi Elveţia în anii 1824-1826, aprecia că vina pentru starea nemulţumitoare din Ţara Românească aparţinea relei organizări politice şi economice, şi nu pomeneşte nicăieri de „înapoiere“ sau de vreo „rămînere în urmă“. În schimb, la sfîrşitul deceniului următor, Petrache Poenaru spunea într-o cuvîntare prilejuită de încheierea anului şcolar în iunie 1839: „Într-această epocă de întrecere generală pe stadiul progresului, şcoalele româneşti îşi grăbesc şi ele pasul din zi în zi mai mult. Neamurile Europei (...) întinzîndu-şi luminile pînă la cele mai de pe urmă hotare ale coprinsului lor au pus condiţie de nimicire pentru oricare popul şcareţ va rămînea în nemişcare, în mijlocul înaintărei obşteşti“. Odată acceptată ideea că lipsa de dezvoltare era doar „rămînere în urmă“, rezulta că ţările „înapoiate“ nu trebuiau decît să le imite pe cele mai „avansate“ pentru a ajunge şi ele în fericita situaţie de a fi „dezvoltate“. Istoriceşte însă, ideea imitaţiei servile s-a dovedit destul de puţin capabilă să conducă la depăşirea „înapoierii“. Astfel, de-a lungul istoriei României s-a încercat accelerarea dezvoltării prin copierea modelului occidental în secolul al XIX-lea, prin aplicarea unui model al naţionalismului economic în epoca interbelică şi în reluare în faza naţional-comunistă a regimului comunist, şi prin copierea modelului socialist de inspiraţie sovietică după Al Doilea Război Mondial. În toate aceste cazuri, politicile concrete au ţinut prea puţin cont de potenţialul real al ţării şi de evoluţiile conjuncturii mondiale, şi au avut ca rezultat mărirea decalajelor faţă de ţările dezvoltate, care nici ele nu stăteau pe loc.
Această acumulare a decalajelor nu este specifică doar experienţei istorice a României. La scara lumii, „rămînerea în urmă“ este mai degrabă regula, decît excepţia. Deosebirile de nivel de dezvoltare au crescut considerabil de-a lungul ultimelor două secole. Dacă vom compara macro-regiunile cele mai prospere cu cele mai sărace la nivel mondial, folosind drept criteriu produsul intern brut pe cap de locuitor, atunci vom observa că raportul a crescut de la sub 2:1 înainte de anul 1800 la aproape 19:1 la începutul secolului XXI. Dacă vom merge la comparaţiile dintre state, atunci vom putea găsi un raport de 221:1 între Luxemburg şi Republica Democratică Congo (date ale Băncii Mondiale pentru anul 2008). În Europa disparităţile sînt ceva mai mici, dar şi aici raportul dintre Luxemburg şi Republica Moldova a fost de peste 20:1.
Am putea obiecta că produsul intern brut pe locuitor, deşi este un indicator sintetic puternic, nu dă seama de toate aspectele nivelului activităţii economico-sociale. Obiecţia este îndreptăţită, şi de aceea analiştii au dezvoltat şi indicatori mai sofisticaţi, dintre care cel mai cunoscut este indicatorul dezvoltării umane (Human Development Index), care combină produsul intern brut pe locuitor cu nivelurile de educaţie şi cu speranţa de viaţă la naştere. Raportul Dezvoltării Umane pe anul 2010 este ceva mai optimist: disparitatea dintre Norvegia (locul 1, cu indice 0,938) şi Zimbabwe (locul 169, cu indice 0,140; lipsesc datele pentru un număr relativ mare de alte state) este de numai 6,7:1. În acest clasament, desigur incomplet, pentru că lipsesc datele pentru cca o cincime dintre statele lumii, România se află pe locul 50, cu un indice 0,767, la acelaşi nivel cu Croaţia. Vestea cu adevărat bună este aceea că indicele dezvoltării umane a crescut pentru majoritatea statelor lumii, indicînd mai ales creşteri semnificative ale speranţei de viaţă. România stă relativ bine la nivelul educaţiei măsurat în număr de ani de studii (calitatea pregătirii oferite tinerilor este o altă poveste), mediu la nivelul de sănătate al oamenilor, şi slab la modul de funcţionare a instituţiilor (care însă nu intră nemijlocit în indexul dezvoltării umane, deşi toţi analiştii subliniază că este crucial pentru performanţa economică a diferitelor ţări).
Cu toate acestea, şi pe bună dreptate, cei mai mulţi dintre noi sîntem nemulţumiţi de nivelul de dezvoltare economico-socială şi de felul de funcţionare a societăţii româneşti. Ce este atunci de făcut? Experienţa istorică a lumii ne arată că – deşi majoritatea ţărilor tind să „rămînă în urmă“ – unele ţări au reuşit să-şi depăşească „înapoierea“ şi să facă progrese spectaculoase pe calea dezvoltării, intrînd în grupul societăţilor prospere. Succesul a fost posibil nu prin copierea mecanică a altor experienţe, ci prin integrarea unor „învăţăminte ale istoriei“ într-un ansamblu coerent de politici care ţin cont de particularităţile potenţialului propriu şi de contextul mondial. Aceste politici trebuie să aibă în vedere un orizont de timp de unu-două decenii, ceea ce ştim că nu este uşor. Iar experienţa istorică a Irlandei, care prin strădanii proprii şi prin colaborarea intensivă cu marele capital internaţional a reuşit în doar două decenii (1987-2007) să depăşească, la nivelul produsului intern brut, majoritatea statelor Uniunii Europene, ne arată şi faptul că succesul rapid nu este întotdeauna durabil. Dificultăţile Irlandei în contextul crizei din ultimii ani evidenţiază cît de importante sînt consecvenţa, grija pentru menţinerea echilibrelor macroeconomice, consolidarea coerenţei sociale şi, mai ales, efortul pentru perfecţionarea funcţionării instituţiilor. Vom fi oare în stare să ne mobilizăm în această direcţie? Deşi mulţi ar fi tentaţi să răspundă în notă sceptică la această întrebare, s-ar putea ca viitorul să ne rezerve, dacă vom avea răbdare să reluăm analiza peste un anumit număr de ani, şi unele surprize plăcute.
Bogdan Murgescu este profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti. A publicat recent cartea România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Colecţia „Historica“, Polirom, 2010.
Foto: V. Dorolţi