Înaltpreascufundatul garaj al Tomisului

Un amic literat îmi brodase cîndva o-ntreagă teorie autodepreciativă în jurul etimologiei maghiare a cuvîntului „gînd“, forțînd ideea că-n „minerala“ noastră istorie ne-ar fi lipsit vocația autoreflexivității: că, pînă să vină maghiarii, noi nu ne-am gîndit. Pe noi nu ne-am. Ce neam om mai fi? Lăsînd la o parte că pentru mine, care-s născut în Constanța, „noi“ sună, inevitabil, multicultural și eliberat de complexe identitare, m-a amuzat să-l dezumflu povestindu-i că în copilărie auzeam des la mama mea, de fel din Ardeal, expresia „stai și te cugeți“ (sic cogito!).

Recent, am întîlnit pe cineva care pedala cu vigoare în sensul opus, cătrănit că dicționarele noastre indică pentru cuvîntul „oraș“ tot incomodanta etimologie maghiară – varos. În antiteză, se căznea să îl lege de termenul elenistic chora (căruia Platon îi atribuia și sensul de matrice). Cum ar veni, decît să primim daruri de la maghiari, mai bine de la greci. Fie ce-o fi. La urma urmei, de la ei a primit întreaga umanitate – dacă-ncepem cu democrația și filosofia și încheiem cu gyros-ul din Lipscani, care nu se compară cu kürtöskalács, deși tot rotisor au la bază. Am scăpat de poliloghie punctînd că, dincolo de zavera etimologică, noi le datorăm efectiv și primele orașe, precum cel în care m-am născut, care-i și cel mai vechi al țării: Constanța a fost fondată de coloniști greci din Milet – care-i și locul de baștină al lui Thales; el a calculat depărtarea vaselor de țărm și-a descoperit o teoremă, iar vasele care s-au îndepărtat cel mai mult au descoperit locuri.

După 2.700 de ani de colonizări și autocolonizări, la Constanța nu e loc, cum spuneam, de complexe. Aici e nano-America României. Nu că ne-ar fi îmbibat cine știe ce spirit multiculturalist, dar, de la coloniștii milezieni încoace, toți sîntem niște venetici. Avem o singură, sacră tradiție: toți clădesc din și peste ce-au clădit cei veniți mai devreme. O fi spiritul locului, o fi de la numele lui – derivat, probabil, din grecescul tomi = tăietură, despicătură: aici s-a dat tot timpul cu barda, și încă se dă. După greci au venit romanii, apoi genovezii, apoi otomanii, tătarii, englezii et co., apoi vaporenii și bucureștenii. Și toată această istorie scrisă de barde poate fi citită-ntr-o singură zi, căci e concentrată-ntr-un areal foarte mic, în zona peninsulară, întinsă de la Cazino la lupoaică, unde-i centrul vechi al orașului. Care, prin mila ultimilor veniți, mai poate conține și urme de străvechi.

Aici a fost și cuibul copilăriei și adolescenței mele. Pe lîngă Biserica Greacă era vechea școală de muzică la care-am studiat pianul, iar în frumosul palat care găzduia Biblioteca Județeană, de lîngă Catedrală, mi-am petrecut ultimii ani de liceu. Aici am prins și legendarul club de jazz al lui Harry Tavitian, care în anii ‘80 lucra la secția muzicală a bibliotecii și își punea la dispoziția melomanilor neprețuita colecție de discuri aduse din interzisul Vest. Pe platoul dintre Palat și Catedrală, pe 13 august 1982, el a organizat ceva inimaginabil pentru acele vremuri de pușcărie: un Open Air Jam Session (primul de acest fel din oraș) ca epilog al festivalului de jazz de la Costinești, cu Johnny Răducanu, Anca Parghel și multe alte legende. Au scos pianina și toate scaunele afară din bibliotecă, directorul a întins și-un covor roșu pe trepte pînă în curte, s-a cîntat pînă seara tîrziu. În împrejurări încîlcite, la finele anilor ’90, biblioteca s-a mutat într-un sediu nou, dar urît și rece, iar palatul a fost reîncredințat Arhiepiscopiei. Fostul birou al lui Harry s-a nimerit acum să fie chiar al Înaltpreasfințitului Teodosie. Venirea sa la Constanța, în 2001 (din Suceava via București), stîrnise multe emoții, era pus pe treabă și iubitor, la rîndu-i, de aer liber – organizînd, de pildă, primele slujbe de Înviere la malul mării, pe plaja Modern: „Paștele e o sărbătoare cosmică, iar întregul univers devine o catedrală“, declarase. Pentru mine, emoția avea un izvor ușor diferit: pe atunci eram editorialistul unui ziar local care avea redacția peste drum de platoul dintre Palatul Arhiepiscopal și Catedrală, pe strada numită (o, Charon!) Luntrei – fostă Vînătorilor, fostă Episcop Ilarie, acum Ion Teodorescu Valahul. (Totul e fost-fost-fost pe aici.) Într-o zi, pe platou s-au ițit utilajele. L-au înconjurat cu un gard înalt. Șantier. În adîncuri, nici o surpriză, ruine antice – tot centrul vechi stă pe ruine, și-o mică parte dintre acestea poate fi admirată în parcul arheologic din latura către mare a Catedralei. Naivul din mine se bucura că acesta va fi acum extins în spațiul dintre Catedrală și Palat, scepticul însă-mi șoptea că totul ar putea fi aneantizat după tradiția locului. Iscodeam zilnic prin crăpăturile gardului, să dibuiesc stadiul dezvelirii ruinelor. Pînă la urmă m-am mutat din oraș. Cînd am revenit, ceea ce fusese odinioară spațiu public, cu bănci și verdeață, era acum împrejmuit de un preaînalt gard metalic, arhiepiscopal. Iar peste ceea ce speram că va deveni al doilea parc arheologic al Catedralei trona acoperișul unui garaj subteran. Un garaj, da. Arhiepiscopal și acesta. Peste ruinele Tomisului. Aparent inutil, căci e înconjurat de mașini la suprafață. Nu-și mai amintea nimeni nimic, nici de ruine, nici de fosta promenadă și de promisiunile de pietonalizare a zonei.

În cele din urmă am găsit raportul cercetărilor arheologice: „Ca urmare a solicitării avizului de construcţie a unui garaj subteran pe str. Arhiepiscopiei nr. 23 din Constanţa, între MINAC şi Arhiepiscopia Tomisului s-a încheiat un contract de cercetare arheologică de salvare. Terenul supus cercetării, în suprafaţă de aprox. 450 m² (…) a fost folosit înaintea începerii lucrărilor ca parcare şi loc de promenadă. (…) Rezultatele obţinute prin cercetarea acestui perimetru vin ca o completare a celor din Parcul Catedralei şi confirmă existenţa în acest sector al Tomisului a unui important cartier de locuinţe din perioada romană, dar şi o zonă de locuire intensă din epoca greacă.“ (Sursa: CIMEC – Institutul de Memorie Culturală.) Au fost evidenţiate 10 straturi succesive (zece!) de construcţii – cele mai vechi fiind din epoca greacă arhaică (a doua jumătate a secolului VI î.e.n.), iar cel mai recent din perioada bizantină (secolul VI e.n.). Strada identificată, cu dale mari de calcar pe mijloc, e din perioada romană, dar două porţiuni de pavaj, realizate din piatră mică şi mijlocie, sînt din epoca elenistică și dovedesc, alături de orientarea zidurilor clasice, că reţeaua stradală a Tomisului îşi are originile din acea perioadă.

În mod normal, singura soluție acceptabilă era păstrarea caracterului public al spațiului și valorificarea sa prin expunerea vestigiilor dezgropate, după modelul fericit al parcului arheologic de pe cealaltă latură a catedralei, a cărui extensie ar fi crescut și mai mult caracterul excepțional al zonei. Măcar că actualul înstăpînit al locului, Arhiepiscopia, își spune „a Tomisului“. Ruinele de aici, de importanță inestimabilă, țin chiar de începuturile cetății ca port de escală al milezienilor, emporion, colonie, apoi strălucitoare metropolă, care avea să devină capitala federației cetăților greceși de la Pontul Euxin, Hexapolis.

Totuși, se apreciase, măcar, că vestigiile „vor putea fi încorporate în construcţia preconizată (fiind funcţională doar o parte din garaje), putînd fi astfel puse în evidenţă şi vizitate“. Așa că la ultima vizită în Constanța m-am prezentat la Arhiepiscopie să aflu cum pot vizita ruinele din garaj. Am stîrnit nedumerire, fiind în cele din urmă direcționat la purtătorul de cuvînt Tănăsescu. Care s-a arătat și mai încurcat de fantezia mea – nici pomeneală, „nu e amenajat“, alte informații nu avea deocamdată. Mi-a zis totuși ceva uluitor la plecare: Arhiepiscopia e animată acum de ideea unui proiect și mai și. Uitați de garajul construit pe ruine, acum ar vrea să ridice acolo și-un așezămînt cultural – Academia Tomitană. Da-i complicat, recunoștea, aproape oftînd, că-i zonă protejată, atît catedrala, cît și palatul fiind monumente istorice, cam greu să construiești între ele. Dar speranță există, poate chiar cu fonduri europene, a încheiat, ridicîndu-se, și-un braț ca de macara mi-a întins o carte de vizită pe care-am citit: „priest, journalist, engineer“. Ia uite, inginer, ca și Thales, mi-am zis. Apoi mi-am amintit că milezianul îi mulțumea destinului că s-a născut grec și nu barbar. Ei, dar pe-aici n-avem loc de complexe. N-avem loc de nimic.

Mugur Grosu este publicist, scriitor și artist vizual.

Foto: arhiva Harry Tavitian