Înainte să întrebi, întreabă-te!
Una dintre cele mai evidente trăsături ale lumii libere este prestigiul extraordinar pe care îl are întrebarea. În paradigma noastră de civilizație, există o legătură directă între civilizație și rațiune. Cu cît mai multă rațiune, cu atît mai multă civilizație. Iar rațiunea europeană este una a întrebării. Spiritul (auto)critic – marea cucerire a minții europene – este, în fond, tot un rezultat al îndelungii exersări a întrebării. La noi, maximul libertății este perfect echivalent cu posibilitatea de a întreba orice, pe oricine, public sau privat. Poate de aceea sîntem fascinați de întrebările pe care le pun copiii: întrebări nu doar dezinhibate, dar complet eliberate de constrîngerile logicii și ale experienței. Orice limitare a posibilității de a pune oricînd, oricui, orice întrebare este o limitare a libertății totale. Că ne oprește legea sau bunul-simț, frica sau poliția, contează mai puțin. Important este că ceva ne oprește să punem întrebări și, cu asta, amputează din libertatea noastră deplină. De fapt, libertatea de exprimare, de-a dreptul sacră pentru orice democrație europeană, este nu doar libertatea de a afirma ci, mai ales, libertatea de a întreba.
În ordinea rațiunii moderne, întrebarea a devenit mai importantă decît răspunsul. Întrebarea – și nu răspunsul – a ajuns să exprime curajul, simțul responsabilității, inteligența. Nu puțini sînt cei care împărtășesc faimoasa aserțiune a lui Voltaire: judecă un om mai degrabă după întrebările pe care e în stare să le pună decît după răspunsurile pe care e în stare să le dea!
Prestigiul social al întrebării este dublat de un statut intelectual pe măsură. Se spune că numai întrebările bune aduc răspunsuri bune. Socrate, înțeleptul fundamental al culturii europene, era un mare întrebător. De mici, oamenii liberi sînt încurajați, ba chiar educați anume, să întrebe. Se spune că, dacă vrei să faci performanță în orice domeniu, trebuie să te înconjori de oameni capabili să-ți pună întrebări. Întrebările bune, se înțelege.
Există, însă, și un gen anume de întrebări care, chiar dacă nu sînt atît de ziditoare social, nu sînt mai puțin importante: întrebările interioare, cele pe care ni le punem nouă înșine, în tăcere. Să privim spre teatru ca spre una dintre artele pe care noi, europenii, le-am inventat și le-am desăvîrșit. În teatru, se face distincția între monolog (un text lung pe care un personaj îl spune altor personaje din piesă), aparte (un comentariu pe care un personaj îl face, pentru sine și pentru public, în prezența altor personaje) și solilocviu (un text pe care personajul îl spune ca pe un dialog cu sine însuși, se întreabă și încearcă să-și răspundă). Faimosul „monolog“ al lui Hamlet („A fi sau a nu fi? Aceasta-i întrebarea…“) este, de fapt, un solilocviu.
Și nu doar dramaturgii scriu solilocvii. Poate că cel mai cunoscut și influent solilocviu non-teatral este cel scris de Sf. Augustin – lucrare în care sfîntul se întreabă și-și răspunde necontenit, încercînd să afle adevăruri fundamentale despre sine și despre Dumnezeu. Într-un pasaj celebru ulterior acestei lucrări, Sf. Augustin spune că a scris Soliloquies ca și cum el și rațiunea lui ar fi fost două entități separate care se întreabă una pe cealaltă chestiuni fundamentale în scopul aflării tainelor propriului suflet credincios. Psihologia modernă atrage atenția asupra pericolelor dedublării – duse la limită, acestea devin psihopatologii cu nume grele, precum „schizofrenie“. Dar, în limite firești, temperate, asemenea luări la întrebări ale sinelui sînt chiar necesare. Cum altfel să asiguri curățenia spiritului propriu dacă nu îl iei la întrebări periodic?
Din păcate, formele euforice ale libertății, de care nici unul dintre noi nu e ferit, se manifestă și prin întrebări, cum să le zic, aiurea. Întrebi ca să te afli în treabă, întrebi ca să zici ceva sau pur și simplu întrebi ca să întrebi. Spațiul public românesc este plin de asemenea situații. Fiecare dintre noi poate face rapid un inventar de astfel de situații la care a asistat. Și eu cred că întrebările tari, pugnace, sînt benefice. Niciodată asemenea întrebări nu sînt degeaba. Virulența unei întrebări nu-i asigură calitatea, nu o face să fie o întrebare bună. De aceea, am impresia că cea mai bună cale ca să ne asigurăm că punem o întrebare bună este aceea de a ne o pune nouă înșine, înainte de a o rosti. Sau poate că nu. Mă-ntreb și eu…