În umbra Marelui Zid chinezesc

Nu încape îndoială că Marele Zid este un element de mîndrie pentru marele popor chinez. Să ajungi la Beijing și să nu mergi la Zid este aproape de neimaginat, este ca și cînd te-ai duce la Paris și ai refuza să mergi la Turnul Eiffel sau, mai rău, ai închide ochii cînd treci pe lîngă el. Dacă o vizită de afaceri fulger mai poate fi o scuză pentru a nu ajunge la Zid, nu cred că există cineva care să înțeleagă refuzul de a merge la Zid. Marele Zid este China! De altfel, fie că vorbești sau nu chineză, sînt destul de multe șanse să dai peste cineva care va încerca să îți explice că „bu dao Changcheng fei haohan“ – cine nu urcă Zidul nu este bărbat adevărat –, ceea ce, pentru cei care au mai prins armata, sună al naibii de familiar. Puțini mai știu însă că „zicătoarea“ este de fapt un vers dintr-un poem scris de Mao Zedong în 1935, în perioada conflictului dintre comuniști și naționaliști.

Astăzi este foarte ușor să ajungi la Zid, cel mai apropiat punct de vizitare este la nici 80 de kilometri de Beijing. Trebuie doar să ții cont de cît timp și de ce fonduri dispui. Poți merge de capul tău sau organizat – este foarte probabil să dai peste „operatori de turism“ dacă te plimbi prin zona Tian’anmen, în fața Palatului Imperial, cu autobuzul, trenul sau mașina, la porțiuni restaurate recent – ultima campanie de restaurare a avut loc în timpul lui Deng Xiaoping, în 1984, sub sloganul „Iubim China, restaurăm Marele Zid“ – sau neatinse de peste cinci secole, din timpul dinastiei Ming, poți urca direct, pe scări, sau cu telescaunul. Vară, iarnă, locul este aproape întotdeauna plin cu turiști: tineri chinezi îmbrăcați sport, întrecîndu-se cine urcă treptele abrupte mai repede fără să-și piardă suflarea, doamne în rochii elegante și pantofi cu toc, străini care se minunează la tot pasul, toată lumea încercînd să capteze cît mai mult în memoria telefonului. Este ilegal să pleci acasă cu o bucățică din el, dar se mai întîmplă. Cine nu vrea să facă efort poate sta liniștit pe terasa unei cafenele – Starbucks – și poate privi mai de la adăpost Zidul și valul de oameni care îl iau cu asalt.

Pentru orice chinez care ajunge în vacanță la Beijing există cîteva locuri ce trebuie neapărat vizitate: Piața Tian’anmen, Zidul, Palatul Imperial… Să nu înțelegem greșit, Zidul nu este un loc de pelerinaj de care chinezul se apropie cu venerație sau smerenie, este însă un loc simbolic. Sînt mîndri de Zidul lor și îl văd ca pe o minune a lumii antice. Au fost mîhniți după ce primul astronaut chinez, Yang Liwei, s-a întors din spațiu și a spulberat mitul vederii Zidului din spațiu, dar Zidul a trecut cu bine peste atîtea clipe grele de-a lungul mileniilor, încît faima sa a rămas neștirbită și de data aceasta.

Sursele oficiale spun că principalul motiv pentru care a fost ridicat Zidul a fost să împiedice triburile barbare din nord să cotropească teritoriile locuite de chinezi. Dar dacă este așa, nu s-a prea ridicat la înălțime. Construit pe culmi de munte oricum foarte abrupte și deci greu accesibile, prin văi și deșert, o fi ținut el deoparte trupe răzlețe și mai puțin organizate, dar nu a fost o piedică de netrecut pentru kitanii, mongolii sau manciurienii de dincolo, care l-au trecut nestingheriți și au ajuns să guverneze teritoriile de dincoace. Nu este de mirare că sentimentele pe care le trezește astăzi sînt oarecum contradictorii.

O construcție menită să fie impenetrabilă, să te facă să gîndești de două ori înainte s-o iei cu asalt, a ajuns să atragă milioane de oameni pe care îi îmbie s-o cucerească. Cînd îl vezi de jos, parcă te cheamă să-l iei în piept, să-l urci, să l domini, să-i demonstrezi că nu te poate opri. Deși au învățat și de multe ori au interiorizat faptul că Zidul simbolizează unitatea, stabilitatea și continuitatea poporului chinez, puțini uită că la baza lui zac milioane de oameni luați cu forța să-l construiască. Una dintre cele mai cunoscute legende este cea a tinerei Meng Jiang, al cărei soț a fost luat cu forța din porunca primului împărat, Qin Shi Huang, să lucreze la Zid, la numai trei zile după nuntă. Cînd a venit iarna – iernile din nord sînt aspre, cu vînt tăios –, Meng Jiang a străbătut drum lung ca să-l găsească să-i ducă haine groase, dar el deja murise de foame și oboseală și fusese îngropat sub zid. Copleșită de durere, tînăra s-a prăbușit la poalele zidului și a plîns atît de amarnic trei zile și trei nopți, încît o parte din zid s-a prăbușit și a scos la iveală trupul neînsuflețit al tînărului. După ce și-a îngropat soțul așa cum se cuvenea, Meng Jiang s-a aruncat în mare.

În ciuda discursului oficial despre simbolistica Zidului și a accentului pus pe rolul său de apărare, nu trebuie să ai prea mari cunoștințe de istorie ca să-ți dai seama că, în momentele-cheie, zidul nu a fost deloc impenetrabil. Doar că circulația are loc în ambele sensuri, iar acesta e un lucru mai puțin discutat. Chiar dacă nu a putut să împiedice atacurile triburilor nordice, Zidul și-a îndeplinit cu succes rolul de graniță și a reușit să controleze circulația celor care veneau din teritoriile de la sud, mai ales a negustorilor obligați să intre și să iasă prin puncte bine stabilite. Se pare că, în realitate, rolul economic al Zidului a fost mult mai important decît cel militar, iar cînd vine vorba de cîștig, puține lucruri se schimbă; Zidul zilelor noastre a rămas o sursă de venit.

În jurul Zidului există o întreagă industrie. Cifrele vehiculate în diversele articole din media oficială vorbesc de peste 20.000 de turiști pe zi, în cel mai apropiat loc de capitală, la Badaling, în sezonul de vîrf, în timp ce, anual, numărul total al vizitatorilor este de aproape douăzeci de milioane. Veniturile directe obținute din vînzarea de bilete de intrare care costă aproximativ 5 euro, de telescaun, suveniruri, sau cele indirecte, din taxele plătite de hotelurile, cafenelele și magazinele care se întind cu mult încă dinainte să zărești Zidul, ca să nu mai vorbim de toată infrastructura de transport și cine mai știe cîte altele, probabil că nu sînt deloc nesemnificative. Unde mai pui numărul imens al acelora care încearcă să mai cîștige și ei cîte ceva făcîndu-le turiștilor fotografii, plimbîndu-i cu cămila sau făcînd pe ghizii. Internauții chinezi au devenit și ei conștienți de acest lucru, unul dintre aceștia răspunzînd simplu la întrebarea „Ce mai înseamnă Marele Zid astăzi?“: „Bani“.

Marele Zid este însă departe de a fi numai o minune a lumii antice, este o stare de spirit. Dacă există un element comun între orașele chineze, acesta este Zidul. De pildă, aproape toate cartierele rezidențiale sînt delimitate de restul orașului printr-un zid sau un gard. Accesul se poate face doar prin cele cîteva porți păzite de agenți de securitate, cu camere video, care se și închid noaptea. Dacă nu locuiești acolo, agenții au dreptul să te oprească și să te întrebe unde mergi. Dacă arăți mai ponosit și ești suspectat că vrei să cerșești, nu ești lăsat în incintă. La fel de clar delimitate sînt și parcurile, și nu vorbesc aici de vechile grădini imperiale, ci de zonele verzi amenajate recent, pentru care nu ai nevoie de bilet de intrare. Motivul este, firește, legat de siguranța cetățenilor, dar orice ai face nu poți ignora senzația de control. La fel este și Marele Zid de Foc, menit să controleze accesul la Internet.

Marele Zid chinezesc trăiește. Într-unul din microblog-urile de pe Internet, autorul se întreba dacă nu ar fi fost mai bine ca acesta să aibă soarta Zidului Berlinului. La ce ar mai folosi? Odată cu el ar dispărea mii de ani de istorie, dar numai atît. Zidul a depășit de mult limitele construcției fizice, iar starea de spirit pe care o reprezintă, dorința de control a micilor sau mai marilor împărați nu s-ar risipi odată cu el. Pînă acum, singura care a reușit să l înfrîngă a fost Meng Jiang, dar cred că prețul plătit de ea a fost prea mare. 

Mugur Zlotea este sinolog, profesor la Facultatea de Limbi Străine, Universitatea București.

Foto: wikimedia commons