"În sînul familiei"

"Că nu este om străin, ci cu rude şi neamuri şi casă acolo în sat....", astfel notează grefierul într-un proces de la 1800 unde Ion holteiul îşi construieşte apărarea, invocînd inserţia sa într-un grup social. Individul nu trăieşte singur, ci este integrat într-un ţesut social în care rudele, neamurile constituie primul cerc concentric, de altfel cel mai important. A avea o familie, a avea "neamuri" este o bogăţie la fel de importantă ca şi averea însăşi, pentru că dincolo de supravieţuirea cotidiană, "rudele şi neamurile" garantează fiecărei persoane locul şi rolul ei în comunitate. Fraţi şi surori, unchi şi mătuşi, nepoţi şi nepoate, veri şi verişoare, cumnaţi şi cumnate, fini şi fine, naşi şi naşe alcătuiesc "marea familie" care îşi dovedeşte utilitatea în orice împrejurare: peţit, nuntă, moarte, sărăcie, conflicte, ajutor, adăpost. Părinţii şi copiii constituie forma elementară a familiei. Pînă la căsătorie, fiii şi fiicele se află sub autoritatea şefului familiei, în speţă tatăl, care munceşte nu numai pentru chiverniseala proprie, ci mai ales pentru "îndestularea" copiilor, căci lui îi revine sarcina de a-i da la casele lor, ajutîndu-i să facă primii paşi în viaţă. Cînd, în vara lui 1726, vistierul Ioan Dedulescu se afla în exil la Braşov, întreaga grijă se îndreaptă către copii, surori, soţie - rămaşi în Ţara Românească. Teama că ar putea muri printre străini fără să fi reuşit a-şi creşte şi chivernisi copiii domină corespondenţa sa: "Prea iubiţilor mei fii, Maricuţo, Neculae, Zoiţo şi mititelule Ioniţă şi ticăloasă Bălăşico, soră ce easte mie, şi nevîrsnicii miei, darul lui Hristos Domnul şi mila lui cea prea bogată să fie cu voi, păzindu-vă întru toate zilele vieţii cu viiaţă fericită şi îndelungată. Să nu vă întristaţi feţii miei, căci nu vă las un fel de stăpînire, nici să fiţi mîhniţi asupra mea, căci nu sînt eu pricina stingerii voastre, ci domnu pămîntului nostru (Nicolae vodă Mavrocordat, n.a.) care m-au şi prădat şi m-au şi izgonit din pămîntul miu, de-l va judeca Dumnezeu şi-i va face plată după faptele lui. Boierul trece întreaga responsabilitate a creşterii copiilor pe umerii soţiei sale, Maria, sperînd că fraţii, cumnaţii şi celelalte rude îi vor fi alături. Departe de casă, boierul Dedulescu nu poate decît "să se corespondisească" cu surori, unchi, cumnaţi, cărora le transmite o serie de sarcini. Dumneaei sora Zamfira primeşte mulţumiri "pentru osteneala ce faci pintru noi", cumnatului i se cere să-l achite de o datorie "ce l-am rugat ca să mă plătească ca să nu mai port dobînda", "pintru arătură" se roagă "celor rude, cum unchiu-mieu, cumnatu-mieu... celor ai noştri că doar de ne vor ara ceva, pintru Dumnezeu", iar descîlcirea moşiilor îi revine unui alt unchi care nici într-un caz "nu să va bucura ca să-mi sărăcească copiii". Cazul boierului Dedulescu nu este ales întîmplător, el demonstrează importanţa relaţiilor ce se ţes între membrii aceluiaşi neam, unde solidaritatea se exprimă foarte puternic în caz de nevoie. La căsătoria unui copil întotdeauna se găseşte un cumnat, o mătuşă sau un unchi care să se "deghizeze" în rol de peţitor şi să cerceteze în stînga, în dreapta, în vederea găsirii unui "holtei de cinste" sau a unei fete "după cinstea neamului" candidatului. Iamandi Râmniceanu "mijloceşte" pe lîngă dumnealui logofătul Rusin Caragic să se înduplece şi să-şi dea fata după Dumitrache, fiul dumneaei Ilinca Bucşăneasca ce-i era soacră; în timp ce dumneaei păhărniceasa Zoiţa aranjează şi chiar pregăteşte mariajul nepoatei sale, Zmaranda Cocorăscu, cu Constantin Oteteleşanu, fiul dumneaei jupîneasei Safta Oteteleşeanu. În acest caz, ajutorul celorlalte mătuşi, cumnaţi şi unchi este solicitat pentru măritarea orfanei Zmărăndiţa*. La nuntă rudele se adună şi se bucură împreună, dăruind tinerilor însurăţei fiecare ce are: o maramă sau ceva gologani, un "inel dă zamfir" sau "o rochie de hatai", "un ţigan" sau "un pogon de vie în dealul Ştefăneştilor". Daruri notate cu grijă în marea carte a familiei: "un inel de diiamant dat dumnealor la masă dă răposatul clucer Dumitrache; una păreche cercei cu diamantele ipac, dar la masă de la dumneaei clucereasa Mariia" - se notează în catagrafia medelnicerului Costandin Hrisoscoleu la rubica "darurile de la nuntă", dăruite lui de "rudenii". Participarea neamurilor consolidează relaţiile de rudenie şi le asigură reciprocitatea cînd rolurile se vor inversa. Aceeaşi solidaritate se remarcă şi la nivelul comunităţii unde familiei nucleare i se alătură toţi ceilalţi membri gata oricînd să se asocieze cauzei celui "năpăstuit", cauza lui devine cauza întregului grup familial. Cînd o fată este sedusă, chiar dacă acasă este bătută, dojenită, ocărîtă pentru greşeala comisă, la tribunal ea este însoţită întotdeauna de membrii imediaţi ai familiei, părinţi, fraţi, surori, dar şi de unchi sau mătuşi. În iarna lui 1782, sedusă şi "îngrecată", Tudora - din Roşiorii de Vede, judeţul Teleorman - îşi poartă nefericirea pe la isprăvnicat, Divanul domnesc şi, în fine, la Mitropolie, cerînd îndeplinirea promisiunilor făcute de holteiul seducător: căsătoria. Tatăl - Vlad şi unchiul - Neagoe o însoţesc pe la toate instanţele, cu perseverenţă susţinîndu-i spusele, apărîndu-i cauza, în timp ce celelalte rude aşteaptă în sat "izbrănirea" pricinii. La rîndul său, Stroe flăcăul este însoţit de tatăl lui, dar alte rude îl aşteaptă acasă, sperînd "izbrănirea" pricinii în favoarea lui. Puterea cunoaşte forţa acestor legături de sînge care pot oricînd, la nivelul comunităţii, provoca conflicte, vendete, răzvrătiri. De aceea, cînd oferă un compromis, întreaga familie este vizată, iar acceptarea acordului îi angajează şi-i implică pe toţi. În cazul de mai sus, Tudora, Vlad şi Neagoe acceptă învoiala propusă de soborul părinţilor clerici, promiţînd ca "la nici o judecată să nu avem a-l mai trage (pe sus-numitul holtei), nici de la dînsul să nu avem a mai cere nimic, atît noi, cît şi alte rude ale noastre". "Eu şi rudeniile mele " este sintagma care exprimă cel mai bine aceste legături, susţinute prin participarea activă la crearea destinului individului, participare recunoscută, cerută cu insistenţă, regăsită printre rîndurile discursurilor actorilor sociali, marcată de micile amprente digitale ce însoţesc "iscăliturile" tuturor membrilor familiei solidare. De altfel, femeia continuă să păstreze legături foarte puternice cu familia din care s-a desprins chiar şi după căsătorie, bucurîndu-se de protecţia, ajutorul, adăpostul, susţinerea ei în orice împrejurare şi oricînd. Fiicele sînt apărate de taţi, surorile - de fraţi, nepoatele - de unchi, împotriva unor soţi beţivi, geloşi, risipitori, agresivi. Uşa casei părinteşti este larg deschisă şi aici găsesc refugiu în miez de noapte sau în zorii zilei. Legăturile de familie presupun, bineînţeles, o serie de avantaje în sînul familiei, bărbaţi şi femei se simt protejaţi de ostilitatea lumii, dar ele induc şi o altă serie de îndatoriri. În schimbul creşterii şi chiverniselii, părinţii pretind respect, purtare de grijă la bătrîneţe, pomenirea lor, îndatoriri care se extind asupra nepoţilor şi strănepoţilor. În martie 1796, bătrînul Micu Cârstocea adună întreaga familie în jurul lui, nu puţin numeroasă. Fiind vorba de împărţirea averii, se strîng cu toţii la casa părintească din satul Dobroieşti, judeţul Muscel. Fii şi fiice, gineri şi nurori, nepoţi şi nepoate ascultă cu atenţie diata bătrînului, făcută cu limbă de moarte şi citită acum, în auzul tuturor, de popa Barbu, unul dintre nepoţi. Nimeni nu este uitat, toţi se "înfruptă" din avere: fiii - mai mult, fiicele - mai puţin, nepoatele - în mod egal, nepoţii - în funcţie de locul lor în inima bătrînului. Se împart cu dărnicie ii şi izmene, peşchire (prosoape) şi velinţe de lînă, feţe de masă de pînză şi mîneci, dimie şi cizme, saci şi desagi, pomi şi delniţe, vii şi bani. Micu le cere în schimb căutare "la toate boalele şi neputinţa" şi mai ales grijă pentru suflet, "ca să facă mie şi soţiei mele cele ce or trebui după moarte". ______________ * Pentru detalii vezi Constanţa Ghiţulescu, În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea, Editura Humanitas, 2004.