"În România, medicul este cel blamat" - interviu cu Vasile ASTĂRĂSTOAIE, preşedintele Colegiului Medicilor
Sistemul de sănătate este, la ora actuală, alături de sistemul de educaţie, unul dintre cele mai vitregite, deşi vitale, sectoare ale societăţii româneşti. Care este cea mai mare problemă a sistemului din punctul dumneavoastră de vedere?
Subfinanţarea. România alocă cele mai puţine fonduri în sistemul de sănătate şi, în plus, această alocare este făcută discreţionar, creînd inechităţi majore în sistemul de sănătate. Dacă ţările est- şi central-europene alocă între 6 şi 8% din PIB pentru sănătate, iar ţările din OECD între 10 şi 12% din PIB, România a avut cea mai mare finanţare în 2008, şi anume 4,5% din PIB. De aici celelalte consecinţe – exodul medicilor, indici de morbiditate crescuţi pe bolile cronice, cea mai mare mortalitate infantilă din UE şi cea mai mare mortalitate maternală şi, lucru grav, mortalitatea evitabilă, adică acele afecţiuni care în alte condiţii şi într-un alt sistem nu ar fi condus la deces. Poveştile cu managementul defectuos sau cu risipa banilor nu sînt susţinute de date verificabile şi nu au alt scop decît de a arunca praf în ochii românilor şi de a acoperi incompetenţa decidenţilor.
Plecarea personalului medical calificat în străinătate este o realitate. Prin ce măsură credeţi că poate fi stopată şi ce se va întîmpla în viitor, dacă aceştia nu sînt încurajaţi să rămînă în ţară?
Asistăm la un adevărat exod al medicilor confirmat de cifre. Din 2007 pînă în prezent, au plecat peste 9000 de medici, în timp ce producţia de medici specialişti a fost de peste 7000. Aceasta în situaţia în care România oricum avea cel mai mic număr de medici la mia de locuitori (1,9) din cele 48 de ţări afiliate la Biroul European al OMS. Sînt specialităţi vitale pentru sistem pe „cale de dispariţie“, de exemplu anestezia la terapie intensivă: la o normare a Ministerului Sănătăţii ar fi necesari 1072 de ATI-işti. În 2007, existau 946, pentru ca în prezent, cu tot cu medicii rezidenţi, să fie 732. Dacă vrem să oprim exodul medicilor, trebuie să ne raportăm la motivaţia pe care o invocă ei atunci cînd pleacă. Potrivit a trei studii finanţate de către Colegiul Medicilor din România, medicii îşi ierarhizează motivele pentru care doresc să migreze în alte ţări după cum urmează: în primul rînd, realizarea carierei profesionale. În România, din cauza pletorei de acte normative şi modalităţii de funcţionare a sistemului, cariera profesională este impredictibilă. Schimbăm în fiecare an norme şi regulamente de la desfăşurarea rezidenţiatului pînă la ocuparea unui post, astfel încît nici un medic nu îşi poate face un plan de dezvoltare profesională. În al doilea rînd, există o frustrare pentru că, cu excepţia centrelor universitare, medicii nu au la îndemînă mijloace de a se manifesta profesional şi deci nu pot să facă ceea ce au fost învăţaţi să facă şi ştiu că pot să facă. Şi, nu în ultimul rînd, politizarea excesivă a sistemului şi decredibilizarea concursurilor îi umilesc, pentru că, indiferent cît de buni ar fi, sînt siliţi să aibă informal şi avizul partidului aflat la putere în zona respectivă, chiar dacă reprezentanţii acestuia nu cunosc nimic despre funcţionarea unui sistem de sănătate. Vorbim mai apoi şi de veniturile obţinute. În condiţiile în care UE are un deficit de peste 150.000 de medici, în momentul în care oferta pentru salariu este de cel puţin 10 ori mai mare ca în România, iar locul de muncă este dotat cu tot ceea ce creează confort şi siguranţă pentru exercitarea profesiei, este greu să rezişti tentaţiei de a pleca. Să nu uităm nici de poziţia socială a medicului. Dacă în România medicul este de cele mai multe ori blamat, în celelalte ţări, chiar dacă uneori nu este iubit, în orice caz este respectat, iar presa în goană după senzaţional şi rating are totuşi un grad de responsabilitate şi abordează pe un ton neutru şi niciodată acuzator activitatea medicilor.
Această problemă gravă nu a constituit o prioritate pentru decidenţi, dovadă măsurile pe care le-au luat: blocarea posturilor a determinat două generaţii de medici specialişti să îşi găsească loc de muncă pe alte meleaguri, reducerea cu aproximativ 35% a veniturilor, precum şi îndemnurile persoanelor cu răspundere de a pleca din ţară au determinat un număr mare de medici să se angajeze în spitalele din ţările UE.
Plecînd de la motivaţii, derivă şi cîteva măsuri. Unităţile medicale trebuie finanţate şi dotate în mod echitabil şi etic. Sînt necesare concursuri naţionale şi reale pentru ocuparea diferitelor posturi şi funcţii, excluderea totală a influenţei politicului partinic în managementul instituţiilor medicale. Aplicarea în practică a recomandării comisiei prezidenţiale pentru sănătate, potrivit căreia venitul minim al unui medic la început de carieră (medic rezident) să fie echivalentul a trei salarii medii pe economie, iar ierarhizarea în continuare să se facă în funcţie de performanţa dovedită de titlul profesional. Şi, nu în ultimul rînd, schimbarea de atitudine faţă de medic, care în loc să fie blamat, să fie respectat.
Aş dori să vorbim puţin despre descentralizarea spitalelor. Credeţi că sistemul are pîrghiile necesare pentru a suporta această măsură?
Descentralizarea spitalelor la nivel programatic este o măsură absolut necesară pentru creşterea performanţelor şi asigurarea egalităţii de şanse pentru pacienţi, a echităţii şi dreptăţii sociale. Modalitatea în care s-a realizat în România nu poate să conducă decît la decredibilizarea unui concept bun. Transferul s-a făcut fără actele normative subsecvente necesare, fără a exista un aparat tehnic specializat la nivelul autorităţilor locale şi fără o finanţare corespunzătoare. În acest mod, descentralizarea nu a fost decît o modalitate de a transfera atribuţii, imposibil de îndeplinit, comunităţilor locale şi în condiţii în care abuzul acestora se poate manifesta.
Programul de reorganizare a spitalelor se referă mai mult la „comasarea“ lor, la transformarea în secţii ale altor spitale, sau la desfiinţarea propriu-zisă a acestora?
Sînt de acord cu enunţul: nu este vorba despre o reorganizare plecînd de la nevoile de servicii de sănătate ale populaţiei, ci doar de la raţiuni economice. Un spital nu poate fi analizat strict pe raţiuni economice. Eficienţa unui spital derivă din cantitatea de sănătate pe care o produce, şi nu din balanţa economică reflectată în costuri, cheltuieli şi venituri.
Transformarea juridică a unui spital în secţie poate provoca disfuncţionalitate la nivelul actului medical?
Dificil de spus atît timp cît nu se cunosc modalităţile în care va funcţiona acea secţie. Dacă ne-am referi strict la actul medical, atît timp cît aceiaşi medici rezolvă aceleaşi probleme de patologie, ar trebui să nu existe diferenţe. Dacă ne referim însă la modalitatea de gestionare a mijloacelor, atunci diferenţe pot să apară în funcţie de strategia pe care instituţia o adoptă, care deseori nu este susţinută de o pregătire şi de o viziune a celor care au puterea de decizie.
A apărut ideea că restructurarea spitalelor va trebui sprijinită de suplimentarea cu maşini şi personal a serviciului de ambulanţă. Cum comentaţi?
Restructurarea sau desfiinţarea spitalelor nu poate fi suplinită numai de creşterea numărului de ambulanţe, deoarece potrivit reglementărilor nu pot interveni decît în situaţii de urgenţă. De asemenea, restructurarea şi desfiinţarea spitalelor nu pot fi suplinite prin măsuri hilare demne de ţara lui Urmuz, şi anume înfiinţarea de creşe sau azile de bătrîni. Ele trebuie însoţite de înfiinţarea altor servicii medicale accesibile populaţiei din zonă, deoarece un pacient care are nevoie de un consult de specialitate (de exemplu de cardiologie sau de chirurgie), recomandat de medicul de familie din zonă, nu trebuie să fie pus în situaţia de a avea doar două opţiuni: fie să aştepte ca boala să evolueze pînă cînd devine o urgenţă ce îi pune în pericol viaţa şi poate apela la ambulanţă, fie să facă cheltuieli suplimentare (pe care uneori nu le poate acoperi) pentru a se deplasa 80-100 km în localitatea unde există un asemenea specialist.
Cum comentaţi faptul că se urmăreşte desfiinţarea a 9200 de paturi din spitale, într-o ţară în care încă avem doi bolnavi într-un singur pat? Reducerea numărului de paturi nu atrage de la sine mai puţini bani de la Casa de Asigurări?
Reducerea numărului de paturi este expresia necunoaşterii situaţiei reale a sistemului şi a stării de sănătate din România. Se invocă tot timpul normele UE şi recomandările Băncii Mondiale. Ambele argumente sînt false. România are un număr de paturi cu puţin peste media UE, în condiţiile în care morbiditatea prin afecţiuni ce necesită spitalizarea este aproape dublă. În plus, România raportează nu numai numărul paturilor de acuţi, dar şi numărul de bolnavi cronici şi din Centrele sociale. În al doilea rînd, aşa-zişii experţi ai Băncii Mondiale nu au competenţa în prognoză şi provin din ţări cu un sistem de sănătate diferit. În România nu există un sistem de medicină primară şi ambulator de specialitate capabil de a constitui o barieră reală în faţa spitalului. Şi, nu în ultimul rînd, posibilităţile economice ale unui număr mare de pacienţi îi pun în imposibilitatea de a efectua un tratament în ambulatoriu, ceea ce conduce la internarea acestora în spitale. Angajamentul de a reduce numărul de paturi este nerealist şi va avea drept rezultat existenţa a trei bolnavi într-un pat, în loc de doi, şi nu va diminua cu absolut nici un leu cheltuielile pentru sănătate. Singurul rezultat va fi că această povară se va transfera către cetăţean. Este un exemplu tipic de eludare a responsabilităţii sociale în medicină – concept impus de OMS, UNECO, ONU şi Uniunea Europeană.
a consemnat Stela GIURGEANU