"În România am toate simţurile treze“ - interviu cu Malgorzata REJMER

Absolventă a Studiilor Individuale Interdisciplinare Umaniste şi Sociale din cadrul Universităţii din Varşovia, Malgorzata Rejmer (n. 1985) este laureată a Premiului Planete Doc Review pentru reportaj scris în 2008. A debutat, în 2009, cu romanul Toksymia, nominalizat la Premiul literar Gdynia şi la Premiul Asociaţiei Editorilor de Carte din Polonia. Bursieră a Ministerului Polonez al Culturii şi Patrimoniului Naţional. Recent, Editura Czarne i-a publicat seria de reportaje Bukareszt. Kurz i krew (Bucureşti. Praf şi sînge). Interviul de mai jos, publicat pe 11 septembrie 2013, este reprodus cu amabila permisiune a portalului Onet.pl.

De unde această fascinaţie pentru România?

Contractul pentru scrierea romanului Toksymia atîrna ca un topor deasupra capului meu, aşa că, pur şi simplu, am şters-o şi am plecat spre România şi Bulgaria. Era iulie, un iulie dintre cele mai fierbinţi, din istoria Bucureştiului. Aerul se topea, oraşul se transformase într-un deşert de beton. În semn de bun venit, autobuzul m-a dus la marginea oraşului, iar acolo – cîini trişti, nişte barăci, o familie de ţigani într-o căruţă. M-am întors în centru: o vilă valahă, un arc de triumf, un fel de castel comunist sub forma Casei Poporului, un şir de case pariziene, cartiere de blocuri adormite. Nu am înţeles cum anume, în acelaşi loc, puteau exista pieţe nord-coreene şi case pariziene. Dar am simţit că acel haos arhitectonic povesteşte ceva, că dincolo de toate acestea se află istorii personale ale oamenilor. O amintire a splendorii de odinioară şi traumă, frumuseţe şi suferinţă. Am vrut să ascult această poveste şi să o înţeleg.

Apoi, aflată deja la Varşovia, m-am dus să văd o serie de filme româneşti. Era prezentată o dramă oarecum de nişă, Elevator, filmată cu doar cîteva sute de euro. Filmul era despre o pereche de adolescenţi care merg într-o fabrică dezafectată pentru sex şi rămîn blocaţi în lift. Agonia lor durează cîteva zile, este prezentată în mod naturalist, cu toate acestea asupra coşmarului planează un umor sardonic, un ha-ha fatalist... soarta-i soartă, eşti doar o marionetă în mîinile ei. Cum au reuşit ei – m-am gîndit – să facă cu doar cîţiva bani un film care se susţine în totalitate pe un scenariu bun. Am hotărît atunci să scriu teza de doctorat despre filmul românesc şi, cu cît citeam mai multe cărţi despre România, cu atît mai mult voiam să scriu despre această ţară. Am primit o bursă de la Ministerul Culturii, mi-am făcut valiza şi am plecat.

Pe blog aţi scris că v-aţi făcut acolo o viaţă paralelă cu cea din Varşovia...

După ce m-am mutat de cîteva ori, am ajuns să locuiesc într-o casă prin care se perindau mulţi oameni. Proprietarul ei, Cosmin, făcuse un adăpost pentru oamenii aflaţi în trecere, într-un fel de suspensie, care aveau nevoie de un adăpost temporar. Era ca un fel de insulă dintr-o altă lume – mobilier de design, covoare vechi româneşti, lămpi turceşti şi aparatură de developare foto marca poloneză Krokus. Oamenii apăreau şi dispăreau. Unul picta, altul făcea chitare, altul cînta la percuţie. Unii îşi începeau ziua pe la ora 16 şi o terminau dimineaţa. Eu preferam să mă rup de ritmul acela, ca să pot lucra normal. Aveam o cameră la mansardă, sub acoperişul de tablă pe care circulau toate pisicile din vecinătate. Eram străină, dar, la un moment dat, am simţit că la Bucureşti există tot ceea ce aveam la Varşovia şi că doar limba este alta. Aveam parcul meu preferat, cafenelele, piaţa, oameni pe la care puteam trece oricînd, ca să stau de vorbă, cu care puteam călători. Aveam chiar şi o pisică. Astăzi, deşi locuiesc din nou la Varşovia, Bucureştiul face deja parte din viaţa mea. S-a înrădăcinat în mine graţie oamenilor, limbii şi locurilor pe care le cunosc. Am întotdeauna unde şi la cine să mă întorc.

În carte nu există totuşi nimic idilic. Descrieţi un prezent aspru şi un trecut dramatic. Discutaţi cu urmaşii victimelor Securităţii sau cu astăzi deja adulţi, aşa-numiţii decreţei – copiii născuţi în urma interzicerii anticoncepţionlelor şi avortului. A fost greu să ajungeţi la ei?

La un moment dat, cunoşteam deja în Bucureşti atîţia oameni, încît a ajunge la oricine nu constituia o problemă. Unele poveşti au venit singure la mine. Am vrut să închiriez o cameră, vorbeam cu proprietara casei şi, la un moment dat, ea mi-a zis: „Sînteţi jurnalistă, poate scrieţi despre mine? M-am născut în închisoare pentru că mama mea fusese deţinut politic, în anii ’50.“ De-aici povestea Elenei, care a stat zece ani în închisoare pentru că fratele ei era spion. Şi care niciodată nu spusese nimic rău despre nimeni. Altădată, stăteam la o masă cu nişte prieteni, discutam despre anii ’50 în România, despre faptul că cei din închisori erau uneori obligaţi să se ucidă între ei. Atunci prietena mea, Andreea, mi-a zis: „Ştii, străbunicul meu a murit în felul ăsta.“ Fusese o traumă pentru toată familia, o întîmplare petrecută cu peste cincizeci de ani în urmă, în continuare vie în amintirea lor. Andreea mi-a arătat nişte fotografii minunate ale familiei ei, oameni bogaţi, proprietari de pămînt, care pierduseră totul în timpul comunismului.

Care dintre aceste relatări au fost pentru dumneavoastră cel mai greu de ascultat şi de povestit?

Poate că tocmai cele despre care nu am scris. Deseori mă-ntorc cu gîndul la povestirile unei bătrîne al cărei soţ dispăruse în anii ’70, în împrejurări necunoscute, ucis probabil de Securitate. Trecuseră aproape patruzeci de ani, dar ea trăia încă această tragedie, de parcă totul s-ar fi întîmplat cu o zi înainte. N-am putut pune în carte această poveste pentru că eroina mea îmi interzisese categoric s-o fac – la un moment dat, începuse să se teamă, în mod paranoic, că va fi urmărită din această cauză. Ea continuă să creadă că Securitatea o supraveghează şi acum, este pătrunsă de frică. Regimul Ceauşescu a frînt-o.

Nu am scris despre copiii care trăiesc sub pămînt, în canale, fără acte, uitaţi de sistem, împreună cu părinţi care se droghează. Nu am scris despre ambulanţa de noapte, cu care mergea prietenul meu să împartă prezervative şi ace pentru narcomani şi prostituate – era o temă puternică, dar n-am vrut să prezint o imagine patologică a Bucureştiului. Chiar şi-aşa, datorită înclinaţiei mele spre pesimism, cartea aceasta nu e prea senină.

Dureros a fost textul despre avortul clandestin. Discutînd cu femei care trecuseră prin iad, am avut impresia că le scormonesc rănile pe care reuşiseră să le închidă după ani.

M-a marcat profund textul despre Claudiu Crulic. I-am cunoscut familia, am cunoscut această tragedie din interior. Păstrez şi astăzi legătura cu ei.

Claudiu Crulic a fost un român care, în 2008, a murit într-o închisoare din Cracovia, după ce – în semn de protest faţă de injustiţia poloneză – intrase în greva foamei. Credeţi că dimensiunea poloneză a justiţiei ar fi fost mai blîndă dacă Crulic n-ar fi fost român?

Am sentimentul că imperfecţiunea sistemului de justiţie îi afectează pe toţi, indiferent că sînt polonezi sau români. Dar, în acest caz, şochează indiferenţa cu care conducerea închisorii şi consulul român au tratat greva foamei în care intrase Claudiu. În România, afacerea a fost şi mai discutată decît în Polonia. Ea a lovit în însăşi esenţa complexelor românilor, în convingerea lor că românii vor fi întotdeauna neîndreptăţiţi în Europa. Să nu uităm însă că, în lanţul trofic al Europei, nu ne situăm mult mai sus decît românii. Şi într-o închisoare din Irlanda sau din Marea Britanie poate apărea un astfel de Claudiu polonez, de care sistemul uită şi îngăduie ca el să moară.

În străinătate, românii continuă să fie nevoiţi să se confrunte cu stereotipuri. Sînt confundaţi cu romii, ceea ce îi irită şi le creează un sentiment de nedreptate. De altfel, noi, polonezii, ştim ceva despre asta. Eticheta de şmecheri şi hoţi se dezlipeşte încet de pe noi; în schimb, sîntem renumiţi pentru hărnicia de sclavi. Ca şi polonezii, românii suferă de complexul unui popor marginalizat, mutilat de istorie. Dar ei ştiu mai bine decît noi ce înseamnă să te afli la periferia Europei.

„În România am învăţat  să fiu elastică“

Cum sînt românii pe care i-aţi cunoscut?     

Cei pe care i-am cunoscut sînt sensibili, citiţi, ştiu limbi străine mai bine decît mine. Dar mi s-a părut şi că în ei există o indiferenţă, convingerea că puterea s-a compromis într-atît, încît nu trebuie să fie luată în serios şi să se aştepte ceva de la ea. Totuşi, chiar acum, cînd stăm de vorbă – asta m-a surprins şi m-a mişcat –, pe străzile Bucureştiului protestează mii de tineri, care refuză să fie de acord cu inundarea satelor din Carpaţi cu cianură, de către un concern aurifer canadian. Protestează împotriva puterii, care i-a vîndut, şi împotriva media, care ignoră mulţimile de pe străzi. De la Revoluţia din 1989, nu au mai existat în Bucureşti proteste la o asemenea scară, ca cea de-acum. Asta arată că se schimbă totuşi ceva în gîndirea românilor. În 2010, puterea a redus salariile bugetarilor cu pînă la 25%; cu toate acestea, protestele au fost slabe. Abia acum, convingerea neroadă a Guvernului că aurul şi profiturile sînt mai importante decît o elementară onestitate a făcut ca românii să spună: „Destul.“

Stilistic vorbind, cartea despre Bucureşti se apropie de Toksymia. Este un nou drum în creaţia dvs.?

Nu mă consider scriitoare sau reporter. Pur şi simplu, sînt o persoană care scrie. Reportajul mi s-a părut o provocare interesantă şi am vrut să verific dacă aş putea descrie Bucureştiul, în felul meu, şi, totodată, din perspectiva altor oameni. Am simţit că eroii cărţii sînt mai importanţi decît mine. Nu am fost în stare să inventez nimic, trebuia să fiu aproape de ei şi să îi apăr. Am dorit să le dau spaţiu şi să mă retrag într-o parte, pentru ca glasul lor să poată fi auzit cît mai bine. Totuşi, pe istorisirile lor am suprapus sensibilitatea mea, am încercat să mă joc oarecum cu forma, să caut nişte convenţii, cele mai potrivite pentru povestiri. De exemplu, Revoluţia română, pentru mine, s-a asociat cu un cor scandat pe mai multe voci. De aceea, pentru a o descrie, am ales convenţia piesei de teatru. Am simţit instinctiv că ea va extrage acest haos, care şi astăzi persistă în jurul discuţiilor pe tema: a existat sau nu o revoluţie?

Cum v-au schimbat plecarea din Polonia, pentru doi ani, viaţa aceasta trăită în lumi paralele?

Cred că în România am învăţat să fiu elastică, aşa cum nu eram înainte. Pot să lucrez în orice loc, să-mi fac bagajele în trei minute şi să pornesc la drum. Nu mă enervez cînd nu-mi iese ceva, pentru că-mi dau seama că multe lucruri nu le pot schimba. Pot sta cu orele în ploaie într-o staţie, aşteptînd un autobuz care va veni sau nu – şi asta nu mă deranjează. În plus, în Polonia, sînt deja anesteziată, iar, în România, am toate simţurile treze. Îmi place această stare de curiozitate crescută, de decorticare a temelor şi povestirilor. În Polonia, sînt mai retrasă, mă plasez, fără să vreau, în poziţie de observator, multe lucruri, pur şi simplu, nu vreau să le ştiu, ca să nu mă enervez. În străinătate, mă simt de parcă aş merge pe catalige, cu lornetă, totul mi se pare interesant. Acolo, dacă mă poate atinge ceva, este nedreptatea umană, dar nu prostia.  

interviu realizat de Aleksandra BOCKOWSKA 

traducere din limba polonă de Luiza SĂVESCU  

Foto: S. Klimkowski