În România, accesul la un psiholog este prohibitiv
- un dialog cu antropologul Bogdan IANCU -
E anxietatea o boală a societăţilor vestice, cu o tradiţie a capitalismului şi a tiraniei succesului?
Nu cred că singurele societăţi care generează anxietăţi sînt cele vestice, dar cred că „tirania succesului“ individual este o componentă culturală definitorie pentru capitalismul ultimelor decenii, generatoare de – să le spunem generic – anxietăţi şi uneori chiar de boli specifice în rîndul celor pe care literatura anglo-saxonă i-a indexat ca white-collar proletariat („proletariatul gulerelor albe“), angajaţi ai corporaţiilor şi nu numai. Tot în ultimele decenii, apariţia doctrinelor flexibilităţii a generat transformări ale rutinei muncii şi ale sensurilor de percepţie a timpului, pe scurt: indivizii au început să se confrunte din ce în ce mai mult cu impredictibilitatea şi instabilitatea.
Cum au influenţat cei 50 de ani de comunism felul în care înţelegem azi anxietatea şi o tratăm (sau nu)?
Ca să putem face o comparaţie, ar trebui să avem date despre anxietatea/anxietăţile (pentru a fi mai clar: mă raportez la anxietate ca la un fenomen în proximitatea angoasei) „specifice“ perioadei socialiste. Cred că ceea ce s-a schimbat cu adevărat într-un plan general este sursa acestor dezechilibre psihice şi modalităţile de tratare a lor. Polii în jurul cărora gravitează principalele transformări – dacă discutăm despre surse de anxietate – sînt munca şi consumul: corporatizarea şi flexibilizarea muncii, după etatizarea din perioada socialistă (teoretizată de Katherine Verdery) şi „tirania“ hiperconsumului, după economia de penurie. O descriere precisă o găsim în versurile lui Cheloo: „Cheltuim bani pe care nu i-am muncit încă / Cînd o să-i dăm înapoi n-o să ne mai ajungă“. Modalităţile de tratare par să se plaseze mai degrabă în zona opţiunilor extreme: unii – dacă îşi permit (a se citi: au reuşit să acumuleze destule resurse) – fac downshifting, iau piciorul de pe acceleraţie, descoperă natura, ecologia, ritmul lent; alţii apelează la noua vrăjitorie: coaching, dezvoltare personală, landmark. Cîţiva, mai puţini, apelează la psihiatri.
Care ar fi anxietăţile noastre?
Antropologul David Kideckel arată cum, într-o perioadă scurtă după dispariţia regimului socialist autohton, muncitorii din industrie „au devenit, din modele de excelenţă ale virtuţii socialiste, aproape nişte paria ai incertitudinilor postsocialiste“. Împărtăşesc, pe baza experienţelor de teren, ideea că unul dintre cei mai mari generatori de angoase se regăseşte în transformările aduse de dezindustrializare, prin instaurarea sentimentului de dezordine şi nesiguranţă dat, de exemplu, de descalificare-deprofesionalizare: o serie de competenţe achiziţionate uneori în mai multe decenii (componente definitorii ale status-ului) au devenit în foarte scurt timp inutile. Alte angoase vin din zona consumului alimentar, de la spaima de E-uri la consumul compulsiv şi efectele dramatice inevitabile.
Ai găsit în cercetările tale pe teren cazuri de persoane care sufereau în mod evident de anxietate, dar cărora nu le-ar fi trecut niciodată prin cap să meargă la psiholog?
Am întîlnit şi printre cunoscuţii mei inşi care păreau să sufere de anxietate şi care nu apelau la un psiholog. Asta pentru că, în România, accesul la un psiholog este, din cauza preţurilor, prohibitiv. Pe de altă parte, nu e chiar o evidenţă că trebuie să consulţi un medic pentru o „stare“; de obicei, din motive lesne de înţeles, românii evită să ajungă la orice fel de medic, nu numai la psiholog. A se vedea prezenţa excesivă a farmaciilor în peisajul urban autohton, semn al unei preferinţe pentru automedicamentaţie. Reversul medaliei – în societăţile vestice, difuzarea largă a DSM-ului (popularul dicţionar al tulburărilor mentale) a devenit nu numai o sursă de informare, ci şi una de autodiagnosticare şi de producere a unor tulburări în lanţ, apărute la interacţiunea cu piaţa medicamentelor psihotrope.
Tocmai am trecut printr-o vară foarte agitată din punct de vedere politic. Poate instabilitatea politică să provoace o formă de anxietate socială?
Poate, dar la noi nu (mai) e cazul. Cred că o excepţie interesantă a reprezentat-o „cazul Arafat“ din iarna trecută, cînd oamenii au ieşit în stradă pentru că simţeau că se fragilizează şi ultima redută a încrederii în sistemul medical românesc, cum era SMURD-ul.
Sînt oamenii de la ţară feriţi de anxietăţi sau le au şi ei pe ale lor?
Oamenii care trăiesc în spaţiul rural gestionează, probabil, un număr mai mic de surse de anxietate, dar asta şi pentru că zonele de interacţiune socială care le permit să se ventileze au rămas în mare parte intacte. Lungul drum al tranziţiei nu i-a ferit, totuşi, de o serie infinită de incertitudini, în măsura în care ţăranii au fost ţinta unor experimente sociale şi economice în cel mai bun caz fără noimă. Apariţia marilor exploataţii agricole, prin masificarea terenurilor deţinute de firme ce se bazează pe tehnologii care-i exclud pe localnici de la participarea la muncă, este un alt exemplu recent.
a consemnat Luiza VASILIU