În rol de poet
Cele treizeci şi patru poeme ale lui Toma Caragiu recuperate postum de Ion Cocora în 1979 vorbesc despre adevăr, moarte, viaţă, înviere, sensul existenţei şi alte chestiuni asemenea, toate la fel de grave şi de urgente. Aşa încît, nu încape nici o îndoială: ca toţi comicii geniali care se întîmplă să dea în doaga literaturii, şi Toma Caragiu era excesiv de serios, de grav, de atras de profundităţi şi esenţe ultimissime. Ca şi cînd capacitatea de a stîrni rîsul din orice şi oricînd ar fi o artă minoră, o însuşire diminuantă, care s-ar cere imediat compensată şi contrabalansată printr-o poză gravă, dramatică, ba chiar tragică la nevoie – care să arate că actorul de comedie poate fi şi un actor serios.
(Inutil să mai insist aici că, de fapt, seriozitatea actorului de comedie se vede tocmai în exersarea acestei capacităţi, îndeajuns de îngrijorătoare, de a te putea face să rîzi oricînd şi din orice.)
Prin urmare, Toma Caragiu urmăreşte,
să demonstreze că e un artist serios, nu ca pîrlitul acela de actor de comedie, fie el oricît de genial; şi atunci vorbeşte cu obstinaţie numai şi numai despre chestiunile gravissime înşirate mai sus. (Trebuie menţionat, totuşi, că actorul nu-şi voia poezia publicată, se jena să vorbească despre faptul că scrie pe ascuns poezie.) În fond, el îşi joacă rolul de poet grav cu aceeaşi încrîncenare cu care îşi joacă rolurile de comedie; ceea ce îi lipseşte în literatură nu e atît talentul (pe care cred că îl avea), cît intuiţia artistică în sine. Dacă în teatru simţea perfect ce are de făcut, nu intuia în schimb încotro merge poezia – retoric, tematic, stilistic, el e un reciclator al interbelicului, cu unele contaminări pasagere din poezia lui Nichita Stănescu. În teatru avea auz absolut pentru naturaleţe, spontaneitate, pentru ţesutul uman concret; cum însă modernitatea avea oroare de exact aceste lucruri (nu cerea Mallarmé să alungăm căldura animală din poezie?), Toma Caragiu crede necesar să îşi cenzureze auzul absolut – şi să scrie despre Marile Teme ale poeziei moderne.
În consecinţă, joacă rolul de poet aşa cum îl crede el adecvat; ghinionul lui e, însă, că scenariul pentru acest tip de poet e contemporan cu filmul mut. E nu
ci de-a dreptul
. Foarte rar, în unele poeme se întîmplă ca seriozitatea asta oraculară şi transcendentă să se fisureze – iar de dincolo de versuri să ne facă brusc cu ochiul comicul pe care-l iubim atît. Ca, de pildă, în acest final de poem: „marea platformă a întîlnirii / unde trăiesc mii de cîntece de năier / acolo aproape de cer / sus / de unde urcînd din adîncuri / te văd proiectată / pe fundalul constelaţiilor / rîzînd, plîngînd / sau fumînd mărăşeşti“. Genul acesta de finaluri cu poantă comică umanizează din cînd în cînd (rar de tot, însă) textele declamative şi oraculare ale lui Toma Caragiu.
Căruia, repet, nu talentul îi lipsea – controlul lingvistic e excelent, o anumită gradaţie actoricească a poemelor e şi ea bine supravegheată, textele lui au, adică, certe calităţi literare. Iar ca documente ale unui anume tip de umanitate, sînt extrem de preţioase. Pentru a face însă poezie cu adevărat bună, îi lipsea ceea ce Gide numea „buna intuiţie a propriilor resurse“. Infailibilă în teatru, i-a lipsit în poezie.
, Toma Caragiu n-are încotro: strict onorabil ca poet, trebuie să se mulţumească să fie extraordinar numai ca actor. Ceea ce el, cu luciditatea lui de artist mare, a ştiut de fapt foarte bine, atunci cînd a ales ca poemele acestea, azi publice împotriva voinţei lui, să fie doar de uz personal.
: 4 A.M. – Cantosuri domestice,
Foto: arhiva Teatrului „L.S. Bulandra“ din Bucureşti
Poem de Toma Caragiu
Capul meu
este foarte mare,
mai mare decît jumătatea
neluminată a lunii,
Cap de tîmpit
şi încîlcit
e vina mea
şi a lipsei de lumină
ar trebui să-l tai
pentru cătva timp
(mai zice soacra că sîntem nebuni)
măcar pănă la primăvară,
ca să mă pot odihni,
crede-mă,
scap de povară,
nu-l mai pot duce
mă plîng,
ca Isus
pe cruce
atîrnă rău
o vede orişicine
şi mi-e ruşine,
şi-ţi jur mamă,
îţi jur că-l tai
cu toporul
că nimic nu e mai uşor
de spus ca adevărul