"În raport cu alte <<vicii>>, plictiseala operează la un nivel superior" - interviu cu scriitorul Ion VIANU

9 februarie 2012   Tema săptămînii

S-o luăm cu începutul. Vă aduceţi aminte de vreun moment de plictiseală cumplită din copilărie sau din adolescenţă?

Da, sigur că îmi aduc aminte! Am mai povestit asta. Eram copil, în vacanţă la Zamora, şi mă plictiseam cumplit: nu aveam cu cine să mă joc şi terminasem Cei trei muschetari. I-am spus mamei mele că mă plictiseam, iar ea mi-a replicat pe un ton dur: „un om inteligent nu se plictiseşte niciodată“. M-am simţit teribil de vinovat. Cred că mama a fost deosebit de severă în ziua aceea... Cu timpul, am ajuns să cred că avem dreptul să ne plictisim. Ce este plictiseala altceva decît sentimentul că timpul care-ţi este dat se scurge într-un mod nedemn de ceea ce crezi tu cu adevărat despre valoarea ta? De pildă, o femeie frumoasă care duce o existenţă mediocră, nu are iubiţi pe măsură, nu dansează cît ar dori, nu este bogată, răsfăţată, trăieşte într-un oraş urît etc. are dreptul să se plictisească. Şi are chiar datoria să se plictisească, fiindcă, poate, plictiseala o va incita să iasă din situaţia mizerabilă în care se află. Reversul medaliei poate fi şi acesta, ca fiinţa respectivă să-şi închipuie doar că are acele calităţi, şi, atunci, îşi merită soarta. Sentimentul de plictiseală te poate îndemna la analiză şi la o mai justă situare a ta în lumea reală şi în universul valorilor personale. 

Gogol spune undeva: „Mare plictiseală pe lumea asta, domnilor!“. Mai poate fi considerată de actualitate această afirmaţie?

Tema plictiselii este frecventă în literatura rusă a secolului al XIX-lea. Dar şi la alţi autori universali din aceeaşi perioadă. Doamna Bovary nu este şi ea o plictisită?  Ori de cîte ori unele părţi ale lumii merg repede, în timp ce altele (provincia) rămîn în urmă, apare, firesc, fenomenul plictiselii. Azi lumea a devenit o mare provincie, fiindcă există aproape peste tot TV, Internet etc. Tot mai puţine lucruri deosebesc „provincia“ de Capitală. Deci plictiseala este mare peste tot. Ceea ce înseamnă, ţinînd seama de ce am spus, că este mai necesar decît oricînd ca omul să se evalueze, să-şi caute vocaţiile, dar şi să-şi stabilească limitele. Atunci se va plictisi mai puţin.

Aţi cunoscut mulţi oameni, aţi avut mulţi pacienţi. V-aţi petrecut o parte din viaţă în Elveţia. Lucrurile prea aşezate, rutina, perfecţiunea unui loc te pot îmbolnăvi de plictiseală? Şi cum te poţi trata?

Elveţia nu este special de plicticoasă. Este, dacă vreţi, o ţară unde totul costă bani. Deci, sărăcia în Elveţia poate genera o anumită plictiseală. În schimb, ordinea şi curăţenia nu sînt plicticoase. Nici politeţea nu este plicticoasă. De ce vreţi să mă amuze mai mult mitocănia unui om public român decît moderaţia şi bunul-simţ al omologului său elveţian?   

Psihoterapeutul se plictiseşte vreodată? Nu cred că e uşor să-i tot asculţi pe alţii. Se gîndeşte psihoterapeutul la pacienţii săi ca la nişte personaje?

Da, practica psihoterapiei poate genera un sentiment de plictiseală. Mereu aceleaşi poveşti! Dar asta nu este vina pacientului, ci a terapeutului. El nu este capabil să discearnă originalul care stă în miezul banalului, să imagineze soluţii noi, individualizate. Deci, psihoterapeuţilor care se plictisesc le recomand să facă mai multe formaţii, să caute atitudini mai active, mai adecvate. Atunci se vor plictisi mai puţin.

Scrisul – literatura – poate funcţiona ca un antidot împotriva plictiselii? Dar amintirile?

Cufundîndu-te în tine, dai de plictis. Dar numai în măsura în care te afunzi în eul tău în chip leneş. Literatura, pasivă sau activă (cititul, scrisul), reprezintă un efort de-a activa conţinuturile conştiinţei, de-a le da un sens, de-a le face „amuzante“, în sensul cel mai plin al cuvîntului. De aici vine sensul curativ al actului literar, în care eu includ şi cititul. Borges spune undeva că a citi este mai greu decît a scrie. Cititul implică o disciplină mai severă – cu atît mai severă cu cît este incontrolabilă. Cititul este un fel de rescriere tăcută a unui text, iar acesta din urmă – o rescriere a realităţii. Evident, e vorba de citiri şi de scrieri de înaltă tensiune, la ele mă refer. Dacă ajungi să le practici nu te mai poţi plictisi. 

Dacă ar fi să vorbim despre partea luminoasă a plictiselii, despre deliciile ei (şi ar trebui s-o descrieţi), ce-aţi spune?

Plictiseala este un „monstru delicat“ a spus, într-un celebru sonet, cineva care cunoştea subiectul, poetul Baudelaire. În raport cu alte „vicii“, plictiseala operează la un nivel superior. Aş tinde să spun că bruta nu se plictiseşte.

Aveţi printre marii plictisiţi ai literaturii vreun favorit?

Este însuşi Baudelaire, omul care a făcut să vibreze coarda spleen-ului, acea plictiseală britanică, simptom al melancoliei, transferată în ipocritul Imperiu al doilea (Napoleon III) unde sensibilităţile rănite găseau în el (în spleen) în acelaşi timp otravă şi mîngîiere. Cred că şi Paşadia din Craii de Curtea-Veche este un mare plictisit, căutînd mîngîiere în orgii inomabile şi în erudite cercetări istorice menite focului atunci cînd îi va sosi ceasul morţii.

Pentru dumneavoastră are vreun sîmbure de adevăr percepţia României ca fiind locul în care nu te poţi plictisi niciodată?

În tinereţea mea era adevărat. Viaţa era de aşa fel încît te puteai trezi la 1 noaptea cu un prieten care avea chef de vorbă, iar tu nu te supărai şi stăteai cu el la taclale pînă la zi. Alteori nu bătea un prieten la uşă; era Securitatea care venea să te aresteze. Tot imprevizibil! Tare mă tem că ne-am occidentalizat pe chestiile care făceau viaţa plină de surprize, am devenit utilitarişti. 

a consemnat Ana Maria SANDU

Mai multe