„În plan politic, România arată cum mi-am închipuit“ - interviu cu Ion ILIESCU
Dintr-un Dosar despre epoca Iliescu nu putea lipsi un interviu cu însuşi fostul preşedinte al României, încă implicat în viaţa politică, actualmente preşedinte de onoare al PSD. Ion Iliescu a fost de acord să răspundă pe e-mail la întrebările noastre.
Cum vă imaginaţi viitorul României în 1989, atunci cînd aţi ajuns preşedinte? Istoria ultimilor 25 de ani a fost apropiată, a semănat cu ceea ce vă închipuiaţi atunci? Ce a fost diferit şi ce nu?
Istoria personală, felul în care m-am format, experienţele din tinereţe, cînd, în ciuda situaţiei interne, am avut privilegiul să cunosc şi alte experienţe, să fiu la curent cu dezbaterea de idei, atît din Europa, cît şi din lumea anglo-saxonă, m-au convins că, după experienţa totalitară, începută în anii ’30 ai secolului trecut, România are nevoie de democraţie pentru a-şi putea continua dezvoltarea şi pentru a micşora decalajele de dezvoltare care o separă de Occidentul european.
Aceasta a fost prima decizie fundamentală luată în zilele Revoluţiei din decembrie 1989: revenirea la un sistem politic pluripartid, la instituţiile democratice: Parlament bicameral, înfiinţarea Curţii Constituţionale, care să sancţioneze excesele posibile ale politicului în legiferare, separaţia puterilor în stat, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, un sistem de garanţii care să asigure libera lor exercitare.
Sînt un om de stînga. Şi nu voi pune niciodată semnul egalului între democraţie şi capitalism. Mi se pare total absurd să se vorbească despre „democraţie de piaţă“. Este democraţia o marfă, supusă regulilor cererii şi ofertei? Şi, dacă da – ceea ce eu nu pot accepta –, ce mai rămîne din suveranitatea populară în astfel de condiţii?
La fel de inacceptabilă mi se pare şi ideea „democraţiei dirijate“. Nu credem în judecata poporului? Poporul trebuie pus sub tutela unor „înţelepţi“, care să-i arate calea dreaptă? Am mai trăit asta, şi nu ne-a fost tocmai bine. Iar Rusia nu este singurul exemplu de gîndire de acest gen. Deocamdată ea este cea care o spune cu voce tare. Amatori de „democraţie dirijată“ vedem şi prin vecinătatea României. Deocamdată îi reţine faptul că fac parte din Uniunea Europeană.
„Democraţia liberală“ este un alt concept care goleşte de conţinut, într-un fel mai blînd şi mai subtil, democraţia. Ştiu că mi se vor reproşa imediat cuvintele despre „democraţia originală“. Trebuie să spun cît se poate de clar: dincolo de nişte principii universal valabile, fiecare ţară îşi construieşte propriul ei sistem democratic, plecînd de la principiile despre care aminteam, dar şi de la tradiţiile sale politice, de la propria experienţă. Dacă ne gîndim bine, aici stă explicaţia eşecului „exportului de democraţie“.
Şi dacă tot e să ne întoarcem în timp, cîte ceva despre „modelul suedez“. Cei care mă cunosc – şi dincolo de obişnuitele clişee despre mine – ştiu că una dintre preocupările mele constante în anii ’90 a privit găsirea unui model de tranziţie, politică şi economică, aplicabil după plecarea lui Ceauşescu de la putere. Aici se poate face o lungă discuţie, pentru că, oricît de ciudat le-ar părea unora, au existat în epocă încercări de conceptualizare a unor astfel de modele. Plecînd, evident, de la constrîngerile economice şi sociale interne, de la realitatea unei diversificări sociale importante, care a facilitat, pînă la urmă, succesul Revoluţiei. „Modelul suedez“ era o trimitere la un model de economie socială de piaţă, mixtă, cu un important sector public şi cu o protecţie socială substanţială, necesară într-o ţară marcată totuşi de sărăcie.
În plan politic, România arată cum mi-am închipuit, inclusiv în privinţa exceselor şi a eşecurilor pe care le vedem. În fond, amintirea noastră democratică este una modestă, şi nu foarte convingătoare. Dar avem o bază, chiar solidă, pe care putem construi. Şi eşecul este parte a procesului de învăţare. Mai complicat este în plan economic. Cel mai mare handicap vine din faptul că nu am reuşit să construim un capitalism românesc semnificativ şi nici un puternic sector al IMM, care să stimuleze iniţiativa privată, inclusiv în domeniul inovării. Pur şi simplu se reproduce, în mare, situaţia dinainte de 1989, numai că rolul capitalismului de stat – reprezentat de marile centrale industriale – este luat acum de multinaţionale. Nu e bine pentru o economie sănătoasă. Şi nici democraţia nu are cum să fie, în acest context, tocmai sănătoasă.
Privind retrospectiv, care vi se par astăzi deciziile cele mai bune pe care le-aţi luat în mandatele dvs. de preşedinte?
Este o judecată pe care prefer s-o las altora s-o facă. Eu aş fi subiectiv. Dar nici în legătură cu obiectivitatea altora nu-mi fac iluzii. Sînt însă lucruri pe care sînt bucuros că noi, românii, le-am făcut.
Da, sînt mulţumit că am fost parte a unor procese decizionale importante, care au privit viitorul României, i-au permis să se doteze cu o Constituţie modernă, cu instituţii democratice, i-au permis să-şi atingă obiective strategice, precum integrarea în UE şi în NATO. Reformele care se impuneau au avut un cost. Nu mic. Dar oamenii au înţeles rostul lor, le-au acceptat, le-au susţinut, în speranţa unui „mai bine“. Mai binele a venit, numai că nu pentru toţi. Problema polarizării economice şi sociale – pe care nu aveam cum s-o evităm, cîtă vreme majoritatea elitelor politice şi economice româneşti a îmbrăţişat cu un entuziasm demn de o cauză mai bună neo-liberalismul pur şi dur – este tot mai penalizatoare pentru democraţie, pentru performanţa societăţii, şi afectează pacea socială.
În interiorul instituţiilor politice putem găsi, dacă vrem, soluţii pentru aceste probleme. Experienţa personală, ceea ce am văzut în lume m-au convins de un adevăr: societăţile cele mai performante sînt cele care funcţionează prin căutarea consensului. Am fost arătat cu degetul pentru permanenta mea căutare a consensului în marile probleme ale României. Dar pe „Consensul de la Snagov“, din anii ’90, s-a construit proiectul de integrare a României în Uniunea Europeană. Consens la care au fost parte şi cei mai aprigi contestatari politici ai mei. Dar ei aveau sensul istoriei şi conştiinţa responsabilităţii faţă de naţiune.
Din păcate, cultura confruntării a fost mai puternică, iar în ultimii zece ani conflictul a fost principalul instrument politic şi de guvernare. Este greu să schimbăm această realitate, dar trebuie s-o facem, dacă vrem să ne întoarcem la normalitate.
Care au fost deciziile cele mai proaste, ce vă reproşaţi cel mai mult din tot ce aţi făcut ca preşedinte? Aţi face astăzi ceva altfel?
Sigur este că, privind retrospectiv, şi eu, ca fiecare dintre noi, aş fi făcut multe lucruri altfel decît le-am făcut. Aş vrea să înţelegem un lucru: România a încetat să mai fie un regim unipersonal în 22 decembrie 1989. Succesele, ca şi eşecurile, sînt operă colectivă. Rolul preşedintelui este, în ultimă instanţă, de arbitru, de facilitator al dialogului, de păstrare a echilibrului. Mai este un lucru: deciziile noastre depind esenţial de calitatea informaţiilor de care dispunem cînd trebuie să le luăm. Da, au fost cazuri în care, plecînd de la informaţii proaste, parţiale, deformate, am luat decizii pe care în alte condiţii nu le-aş fi luat. Este vorba de anii de început, marcaţi de puternice tensiuni politice şi sociale, de eşecuri economice, inevitabile în tranziţie, care au generat violenţă socială.
Am făcut eforturi sincere şi constante pentru a îndrepta lucrurile. De asta am pus cel de-al doilea mandat constituţional sub semnul reconcilierii naţionale. Inclusiv în ceea ce priveşte relaţia cu Regele Mihai. Şi cred că, în mare, am reuşit să îndrept unele lucruri.
Ce v-a deranjat cel mai tare pe parcursul anilor cît aţi fost preşedinte? Există ceva peste care nu puteţi trece, ceva ce nu puteţi ierta colaboratorilor sau adversarilor dvs. politici din perioada în care aţi fost preşedinte?
Sînt multe lucruri care m-au deranjat în lunga mea carieră, deopotrivă politică şi profesională. Sînt un om normal! Cel mai mult mă deranjează lipsa de seriozitate, fuga de răspundere. În orice sistem, fie că este politic, fie că este economic sau social, responsabilitatea decidentului este un parametru esenţial. La noi fuga de răspundere a ajuns sport naţional. Ne ascundem în spatele unei birocraţii stufoase, al unor reglementări absurde. Pe de o parte, este o problemă de educaţie. Pe de altă parte, este vorba de slăbiciuni instituţionale şi legislative, de lipsa protecţiei legale pentru decidenţi. Cu o legislaţie aproximativă, orice act de decizie poate fi incriminat. Şi atunci decizia este pasată de colo-colo. Timp în care pierdem resurse, oportunităţi de dezvoltare, oameni pregătiţi.
Mă deranjează alt obicei: instituţia publică – inclusiv partidele politice – văzută drept feudă personală. Cel din fruntea ei devine un soi de satrap, care taie şi spînzură pe „moşia“ lui. Nu se colaborează, nimeni nu discută cu nimeni. Nu poţi fi o democraţie funcţională cu instituţii cu apucături totalitare.
Cel mai rău „nărav“ este reaua-credinţă, obiceiul unora de a căuta din start motive pentru care un lucru „nu se poate face“, în loc să caute soluţii pentru rezolvarea problemelor oamenilor. Mă deranjează folosirea funcţiei publice pe post de recompensă pentru unii din anturajul puternicilor zilei.
Aţi avut adversari politici pe care i-aţi preţuit în mod special? Pe cine şi de ce?
În contrast cu obişnuitele clişee despre mine, am avut adversari politici cu care m-am înţeles adesea chiar mai bine decît cu unii oameni din propriul partid. Oameni pe care i-am respectat şi îi respect pentru trecutul lor, pentru tăria convingerilor, pentru felul în care au înţeles şi înţeleg să servească interesul naţional. Ne despart ideologii? Şi da, şi nu, dar nu asta contează. Contează ceea ce am putut face împreună pentru România. Şi am făcut destule, împreună cu oameni precum Ion Raţiu, Radu Câmpeanu, Ion Diaconescu, Mircea Ionescu-Quintus, Emil Constantinescu, Corneliu Coposu. Şi lista este lungă. Cu unii dintre ei am avut şi am relaţii apropiate. Cu mulţi dintre ei, printre care regretaţii Radu Vasile, Mircea Ciumara, Ulm Spineanu, am lucrat în Parlament, dar şi la elaborarea Strategiei Naţionale de Dezvoltare Durabilă, Orizont 2025.
Care au fost motivele pentru care l-aţi graţiat pe Miron Cozma în 2004?
Dincolo de orice alt motiv, a fost o decizie în logica reconcilierii naţionale. Mi s-a părut că societatea românească se aşezase suficient de mult, se normalizase, avea motive de satisfacţie: aderarea la NATO şi la Uniunea Europeană, încît să poată închide un alt capitol controversat din trecutul recent, să mai astupe o tranşee din războiul româno-român, care ne face atîta rău şi acum. Am subestimat determinarea unora de a rămîne în tranşee, precum soldatul japonez uitat în jungla filipineză. Regretul meu nu priveşte atît gestul graţierii, cît ocazia ratată de a închide un capitol din trecut.
Aş vrea să spun un lucru: cred că sîntem pe un drum greşit. Ne iluzionăm că putem rezolva orice probleme de natură socială cu închisoarea. Unii ar vrea să vadă tot mai mulţi oameni în închisori, pe termen cît mai lung. Şi ce rezolvăm cu asta? Va fi mai puţină sărăcie? Mai puţină polarizare socială? Vom avea servicii publice mai bune? Ţările care au crezut că, schimbînd Statul Providenţă în Statul Penitenţă, rezolvă aspectele sociale ale eşecului economic n-au făcut decît să genereze mai multe probleme şi mai multă violenţă. Este o discuţie mai importantă decît cea despre timpul petrecut în închisoare de Miron Cozma.
Asta nu înseamnă că, atunci cînd este vorba despre criminali periculoşi, închisoarea nu este necesară. Este necesară. Dar de aici pînă la transformarea ei în soluţie universală e cale lungă.
O nouă iluzie periculoasă se insinuează în mintea oamenilor, care pleacă de la vorba: „Frica păzeşte pepenii“. O societate nu poate fi condusă prin teroare, băgînd frica în oasele oamenilor. Toate experienţele astea au eşuat lamentabil, tragic. Frica nu este soluţia pentru combaterea corupţiei. Totalitarismele generează mai multă corupţie. Frica, la fel, şi nu doar corupţia obişnuită, ci şi corupţie morală. Este o temă care necesită reflecţii mai atente.
Cum vă explicaţi pasiunile puternice şi contradictorii, de simpatie şi de contestare, pe care le-aţi provocat în rîndul populaţiei în anii ’90? Unii vă iubeau şi vă votau orice ar fi fost, în vreme ce alţii vă contestau fără odihnă.
Anii totalitari ne-au învăţat fie să urîm fără limite un lider, fie să-l adulăm, fie să aderăm fără spirit critic la o ideologie sau alta. Extremele astea spun ceva despre educaţia noastră civică, pînă la urmă. Ce-i bizar în situaţia mea este că sînt departe de imaginea pe care şi-o fac unii despre „idolii mulţimilor“, şi nici o personalitate conflictuală nu sînt. Dar erau vremuri în care etichetele ţineau loc de judecăţi critice. Nu-mi plac nici ura, nici adularea. Ştiu bine cine sînt, ce pot, care-mi sînt limitele. Şi nici nu-mi place să mă iluzionez.
Cei care m-au votat au avut, totuşi, motive mai raţionale decît cred detractorii mei. Pur şi simplu îşi doreau un anumit ritm al schimbării, o anumită siguranţă în legătură cu viitorul. Oricît ar predica unii asta, nimănui nu-i place riscul de dragul riscului. Riscul necalculat n-a premiat pe nimeni. Da, am reuşit să trec dincolo de sticlă, cum spun unii, să le propun oamenilor ceva ce li s-a părut realist şi fezabil. Şi, cu toate greutăţile, în cea mai mare parte am reuşit să le împlinesc speranţele puse în mine. Sau, altfel spus, mi-a păsat de oameni. E simplu.
De ce credeţi că sînteţi singurul candidat al PSD (incluzînd aici şi formulele anterioare ale acestui partid) care a cîştigat alegerile prezidenţiale? Ce aţi avut în plus faţă de Ponta, Geoană sau Năstase?
E o analiză lungă, şi nu cred că putem lămuri lucrurile aşa de uşor. Simplificările duse prea departe mai mult strică decît ajută înţelegerii lucrurilor. Evident, există un complex de cauze, care explică atît victoriile mele în cursa prezidenţială, cît şi insuccesele celorlalţi lideri ai PSD în încercarea de a cîştiga aceste alegeri.
Trebuie să spun că, abstracţie făcînd de alegerile din mai 1990, atît cele din 1992, cît şi cele din 1996 şi cele din 2000 nu au fost nici simple, nici uşoare şi au avut mize diferite. Dacă alegerea din 1990 a părut tuturor firească – era vorba de notorietate, de program, de slăbiciunea, explicabilă, a opoziţiei de la acea dată –, lucrurile s-au schimbat rapid. A fost cu adevărat o competiţie strînsă, şi în 1992, şi în 1996, şi în 2000. În 1992 am plecat de pe poziţii fragile, după ruptura din FSN, cu un partid în curs de structurare, FDSN, cu un climat social tensionat. Cred că a fost victoria unui proiect, proiect care ţinea cont de realităţi, de agenda publică. Ideea lui centrală era aceea a suportabilităţii sociale a tranziţiei, revenirea la normalitatea funcţionării economiei, afirmarea României în plan european şi internaţional.
Trebuie să spun că m-am sprijinit, şi în 1992, şi în 1996, şi în 2000, în principal pe partid, pe baza lui, pe aceia care puteau mobiliza oamenii în jurul unor idei. Cred că n-am greşit sprijinindu-mă mai puţin pe media. Nu neg importanţa comunicării, a relaţiilor publice. Dar nu cred că poţi vinde un produs politic precum un detergent. Veţi spune că şi alegerea lui Traian Băsescu, şi aceea a lui Klaus Iohannis mă contrazic. Este doar o aparenţă. Consecinţele lipsei de substanţă a celui „vîndut“ aşa publicului sînt extrem de penalizatoare. Este o golire de conţinut a politicii, a competiţiei electorale. Vă mai amintiţi despre ce au fost, cu adevărat, alegerile din 2004 şi 2014? Ce a însemnat „Să trăiţi bine!“? Ce înseamnă „România lucrului bine făcut“?
În sistemul nostru constituţional – expres făcut aşa, pentru a nu permite acumularea unei prea mari puteri în mîna unui singur om –, preşedintele trebuie să fie un arbitru, un mediator şi, mai ales, să aibă o idee foarte clară despre limitele puterii lui. Or, ceea ce vedem este imaginea unui soi de Dumnezeu pe Pămînt. Aşa ceva nu mi-a plăcut niciodată. Pentru că neagă valorile politice, etice şi morale pe care trebuie să le apere şi să le promoveze un preşedinte.
În 1996 alternanţa la guvernare a fost bine-venită. Mai ales pentru sănătatea democraţiei, deşi pentru economie a fost aproape un dezastru. Care a generat un curent de radicalizare politică şi socială deloc de dorit, într-un moment sensibil, cînd se decidea admiterea noastră în UE şi în NATO.
Opoziţia nu a făcut rău nici PDSR, nici mie, ca lider. Am reuşit să reconstruim partidul, să prezentăm un nou proiect de ţară, o nouă ofertă electorală şi, nu în ultimul rînd, ne-am despărţit de mulţi oportunişti – traseişti, în limbajul politic de azi – care au făcut rău politicii. Ion Iliescu, cel din cursa electorală din 2000, nu mai era nici Ion Iliescu cel din 1990, nici cel din 1996. Am fost credibili – şi eu, şi partidul – cînd ne-am prezentat în faţa cetăţenilor, cu o ofertă clară: relansare economică, apărarea democraţiei, integrare europeană şi euro-atlantică, reconciliere naţională. Şi ne-am ţinut de cuvînt.
Adrian Năstase ar fi trebuit să cîştige alegerile, dacă judecăm după succesul guvernării. Unde au greşit, şi el, şi Mircea Geoană, şi Victor Ponta? În primul rînd au subestimat rolul partidului în campania electorală şi au supraestimat rolul „consilierilor“. Oamenii din partid s-au simţit abandonaţi şi nu s-au mai implicat cu aceeaşi determinare în susţinerea candidatului. Partidul s-a fragmentat şi, paradoxal, nu din cauza ascensiunii „baronilor locali“, ci din cauza conflictului conducerii cu baza partidului, care îi include şi pe baroni. Cei din organizaţii şi-au văzut strict de interesele lor locale şi au întreţinut relaţii de forţă, adesea conflictuale, cu liderii de la centru. De aici şi ideea că viitorul preşedinte al României din partea PSD va fi acela care va reuşi să reunifice partidul, care acum este fragmentat.
O a doua eroare este aceea că s-a mers prea departe cu analogiile. Totul a pornit cu „deplasarea la centru“ a lui Bill Clinton, pentru a cîştiga cel de-al doilea mandat. Asta a inspirat cea de-a „Treia cale“, a laburiştilor. În PSD erau destui admiratori ai acestui curent de gîndire „de stînga“. Care nu are legătură cu stînga. „A treia cale“ a fost o ofertă făcută de laburişti clasei de mijloc britanice, neliniştită, după atîţia ani de neo-conservatorism, în legătură cu viitorul său. Noi nu avem o clasă de mijloc de dimensiunile celei americane sau britanice, ci o clasă populară, extrem de mare, care are alte nevoi, esenţial rezolvate de o stîngă social-democrată clasică. Între ofertele „stîngii neo-laburiste“ de la noi şi populismul „dreptei“ populare, oamenii, constatăm, au ales populismul. Şi aici PSD are la ce medita.
Trec peste obişnuitele clişee, în ceea ce-l priveşte, ca partid, cu „Jos comunismul!“ sau „Oamenii ruşilor!“ sau „Corupţii corupţilor!“. În principiu este vorba despre schimbarea de generaţii în societate, de fragmentarea societăţii, de emergenţa unei clase de mijloc, extrem de fragilă, cum spunea cineva, o clasă de mijloc pe credit, care nu are o identitate clară, politic vorbind, dar şi de criza economică.
PSD a rămas principalul partid al României în toţi aceşti ani. Doar că, într-un fel sau altul, a avut probleme nu în a găsi parteneri de guvernare – deşi a stat în opoziţie o perioadă –, ci în a construi un sprijin solid pentru candidaţii săi în turul II al alegerilor prezidenţiale.
Cred însă că lucrurile încep să se schimbe în favoarea PSD, pentru că societatea se aşază, clasa de mijloc începe să-şi epuizeze frustrările generate de prima criză economică serioasă pe care o traversează, să judece şi altfel lucrurile din societate, să înţeleagă că şi ea are nevoie de solidaritate, de ceea ce propune stînga. Pentru a cîştiga viitoarele alegeri prezidenţiale, PSD trebuie să reuşească guvernarea, să facă ceea ce aşteaptă oamenii şi, mai ales, să-şi facă din consolidarea democraţiei elementul central al demersului său politic. Şi să-şi limpezească identitatea, să se facă bine înţeles de oameni.
Dintre mandatele dvs. de preşedinte, pe care l-aţi alege? Pe care-l consideraţi a fi fost mai de succes?
Ambele mandate au avut realizările lor. Dar cel de-al doilea este, simbolic vorbind, cel mai important: România a fost admisă în NATO şi în UE, românii au putut circula liber prin Europa, a început un proces de reconciliere naţională, economia a intrat pe un trend ascendent. Este mandatul în care românii şi-au putut proiecta imaginea în viitor, cu încredere şi optimism.
Pentru ce aţi dori să fiţi ţinut minte în mod special, ca preşedinte?
Asta o vor decide românii. Eu aş vrea să fiu judecat cu dreaptă măsură şi să fiu ţinut minte pentru revenirea la democraţie şi pentru întoarcerea României în familia democraţiilor europene.
a consemnat Andrei MANOLESCU