În Orientul arabo-musulman

3 decembrie 2014   Tema săptămînii

Subiect de o actualitate permanentă prin dimensiunile sale sociale şi culturale, familia, alături de valorile şi modelele generate de aceasta şi inculcate prin transfer societăţii înseşi, reprezintă, pentru spaţiul arabo-islamic, miezul în jurul căruia creşte fructul social. Mai multe coordonate reglementează viaţa de familie în lumea Orientului arab şi musulman; unele dintre acestea sînt tributare moştenirii preislamice, altele se explică în interiorul cadrului social pe care normele moralei islamice le adaugă celor dintîi.

Importanţa genealogiei, valoare fundamentală a societăţii preislamice şi stabilirea cu acurateţe a legăturilor de rudenie (în ar. nasab), deşi considerate drept „ştiinţă complet lipsită de utilitate” de către profetul islamului, Muḥammad, au continuat să fie preocupări definitorii pentru funcţionarea cadrului social, şi după apariţia islamului. Genealogia devine astfel o ramură a istoriei deosebit de importantă care se manifestă concret prin atenţia pe care arabii o acordă numelor; onomastica fiind, în acest context, mai importantă decît bunul renume al unui individ (sau ceea ce islamul încearcă să statueze prin conceptul de hasab, în ar. „merit personal”). Dacă aplicăm o simplă ecuaţie lingvistică, plecînd de la postulatul că limba este oglindă a societăţii, vom regăsi în felul arabilor de a-şi pune nume argumente în susţinerea importanţei legăturilor familiale. Abu Muḥammad (tatăl lui Muḥammad) şi ̕ Umm Muḥammad (mama lui Muḥammad), folosite ca nume proprii, ne conduc către concluzia anihilării individului în favoarea apartenenţei acestuia la grupul familial (ceea ce istoricii arabi denumesc prin termenul ̒asabiyya). Tot aici se înscrie şi menţionarea constantă, la finalul numelui, a apartenenţei la o familie, clan sau loc de naştere, prin adăugarea unui termen de identificare (în ar. nisba) de tipul al-Baghdadi, „cel născut în Bagdad” sau al-Khawarizmi, „cel din Khawarizm”. Toponimia poate oferi indicii preţioase în creionarea legăturilor de rudenie tradiţionale în baza cărora funcţionează pînă astăzi societatea arabo-islamică; astfel, numeroase localităţi poartă în numele lor rezonanţele structurilor tribale primordiale: Banu Tamim (în ar. banu, „cei din neamul…”) etc.

Consecinţă a importanţei covîrşitoare a familiei şi a ponderii acesteia în structurarea relaţiilor sociale, individului nu îi mai rămîne decît un spaţiu de manifestare foarte restrîns. Pe de-o parte, este constrîns să funcţioneze într-un cadru familial rigid şi bine normat, pe de altă parte, trebuie să facă faţă relaţiei cu comunitatea religioasă (̕ umma) căreia îi aparţine. Acest al doilea cerc identitar, după cel iniţial al familiei şi relaţiilor implicite acesteia, se contrapune individului musulman şi eventualelor intenţii de independenţă înţeleasă în multiplele sale manifestări. Delimitarea spaţiului, în public (amm) şi privat (khass), este judicios făcută, iar rolurile sociale sînt distribuite fără echivoc. Spaţiul public, tradiţional împărţit între bazar şi moschee, este locul de exprimare a componentei masculine a societăţii arabo-islamice, în vreme ce spaţiile private, locuinţele, ca şi hammam-ul, constituie tot atîtea reprezentări ale unei lumi exclusiv feminine. Dincolo de a face aprecieri, altele decît cele de natură antropologică, asupra situaţiei de mai sus, constatăm, alături de Malek Chebel, că femeii îi este refuzat accesul la spaţiul public, fiind supusă unei întregi tipologii a inegalităţii. Revanşa ei, însă, stă în exercitarea unei puteri aproape dictatoriale în spaţiul privat în interiorul căruia este recluzată. Femeia nu capătă valoare decît prin maternitate în societatea tradiţională arabo-islamică (femeia arabă se naşte din propriul ei uter, afirmă Malek Chebel), altfel spus prin capacitatea ei de a contribui la reproducerea legăturilor de familie şi între familii. Înţelegem în context de ce copiii de sex masculin sînt preţioşi, prin ei perpetuîndu-se un nume, numele familiei. Coranul preţuieşte femeia-mamă: „raiul se află sub picioarele mamelor”, spune unul dintre versetele textului sacru al islamului. Într-o societate dominată de spiritul masculin, femeia are nevoie să fie reprezentată în spaţiul public; de regulă, acest lucru se întîmplă prin intermediul unuia dintre bărbaţii familiei din care provine, fie că este vorba de tatăl, fratele sau unchiul acesteia. Două sînt principiile fundamentale în jurul cărora se organizează viaţa femeii arabe: onoarea (în ar. saraf) şi separarea sexelor (azl). Şi totuşi, ca o compensaţie a excluderii ei din spaţiul public, în forma tradiţională de organizare a societăţii, femeia îşi afirmă puterea în relaţia cu copiii, mai ales cu copiii băieţi a căror educaţie este în grija şi responsabilitatea ei, în primii ani ai vieţii. Emanciparea societăţii începe cu educarea femeilor noastre, pentru că ele sînt educatoarele copiilor noştri, spunea, la începutul secolului XX, egipteanul Qāsim Amīn. De-atunci, cîteva lucruri s-au schimbat în unele ţări din spaţiul arabo-islamic (Tunisia, Egipt, Maroc, Iordania, Liban), societăţile s-au urbanizat galopant, a urmat globalizarea în acelaşi ritm, însă structura de rezistenţă a rămas neschimbată.

Ajuns în afara spaţiului islamic (dar al-̕ islam), prin urmare într-un cadru cultural şi referenţial diferit, arabo-musulmanul încearcă să reproducă în miniatură universul de-acasă. Restaurante, mici shopuri, cafenele în stil oriental, moschei apar odată cu el în spaţiul public al societăţii de adopţie. Acelaşi lucru se întîmplă şi în spaţiul privat, recreat după modelul unei tradiţii care a stabilit cu mult timp în urmă rolul fiecărui membru al familiei. Portul vălului islamic, intens disputat în spaţiul occidental, este doar un exemplu de perpetuare a unei tradiţii şi transfer al acesteia într-un mediu străin. Toate acestea sînt văzute de către arabo-musulman ca o modalitate de a ţine piept individualismului care caracterizează societăţile de tip occidental, atît de străin spiritului social comunitar (organizat în jurul comunităţii mai mici – familia – sau mai mari – ̒umma -) propriu ţărilor musulmane.

Subiect al diferitelor modele de integrare socială particularizate de la un sistem naţional la altul, arabii şi musulmanii stabiliţi în Occident refuză să fie asimilaţi, absorbiţi într-o mare de cetăţeni în care specificul lor cultural să fie şters. De cele mai multe ori, politicile de integrare sînt percepute ca acte de abuz faţă de cultura arabo-islamică şi specificul acesteia. Redusă, cel mai adesea într-o manieră simplistă, la conflictul între religie şi laicitate, relaţia comunităţilor arabe şi musulmane, stabilite în Occident, cu societăţile de adopţie este mult mai complexă. Diferenţele între generaţii sînt, şi în cadrul familiilor musulmane, un factor esenţial: dacă generaţiile în vîrstă sînt încă profund ataşate, într-o manieră mai degrabă nostalgică, de tradiţia culturală a ţării lăsate în urmă, tinerii trăiesc o stare de confuzie, prinşi între două modele de societate incomplet apropriate, atît unul cît şi celălalt. Ei devin astfel pradă uşoară propunerilor alternative de identificare identitară, printre care şi cele cu caracter extremist de diverse orientări.

Laura Sitaru este conferenţiar univ. la secţia de limba arabă, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii Bucureşti. Este autoare a volumului Gîndirea politică arabă. Concepte-cheie între tradiţie şi inovaţie (Polirom, 2009), traducătoare de literatură arabă contemporană, autoare de articole în domeniul studiilor culturale şi identitare referitoare la spaţiul arabo-islamic

Mai multe