În numele vigilenței. Exersînd pedagogii ale empatiei

13 iulie 2022   Tema săptămînii

Am crescut lîngă femei paradoxale. Femei de o forță irezistibilă, femei care țineau o lume pe umerii lor, femei care își înfruntau soții și tații. Dar și femei ale tăcerii. Femei care idealizau familia deși nu erau fericite în familie. Femei care se amăgeau că liniștea lor începe atunci cînd închid ochii, chiar dacă pleoapele ascundeau multe lacrimi. De la ele am primit putere. De la ele am primit tăcere. Și tăcerea asta a săpat în mine un culoar inconfortabil, cu multe intrînduri anxioase.

Am învățat tîrziu să numesc abuzul abuz. Am învățat tîrziu să elimin acolade toxice – „da, dar și ea a provocat”, „nu e chiar așa grav” etc. Acolade care aplatizează și reduc suferințe sufocante la realități acceptabile. Acolade care acutizează rușinea și autoînvinovățirea. Acolade care ne fac să ne simțim mici și să rămînem undeva, într-un colț ascuns. Am învățat tîrziu că o glumă sexistă e un comportament agresiv, nu doar o scăpare inocentă. Nu există nimic inofensiv într-un abuz. Am învățat tîrziu că normalizarea violenței frînge curajul de a vorbi despre experiențe traumatizante. Am învățat tîrziu puterea politică a cuvintelor transformatoare. Forța vindecătoare a poveștilor care se opun dominației violenței patriarhale.

Evenimentele locale recente – discursurile Vioricăi Vodă și Katiei Pascariu de la Gala Gopo, articolele scrise de Oana Stoica în Scena9, care documentează abuzurile din Universități de Artă din România – au pentru mine valoarea unor dezvrăjiri ale tăcerii. Unor statement-uri ale amplificării nevoii colective de a dezambiguiza abuzul. Pedagogia dezambiguizării, tranșării unor experiențe abuzive creează teritorii eliberatoare, în care ne exersăm vigilența față de orice tip de hărțuire. Pentru că nimic nu este niciodată pe deplin cîștigat, mai ales atunci cînd vorbim despre o cultură feministă intersecțională. Vigilența devine o stare politică sistemică. A o exersa zilnic este un gest cu potențial pedagogic. Un gest de învățare care nu trebuie întrerupt niciodată. Din acest proces de învățare transformatoare face parte o înțelegere stratificată a realităților abuzului. Nu are nimeni legitimitatea să-i ceară victimei să-și numească public agresorul. Este destul că a avut forța să numească abuzul. Nu are nimeni legitimitatea să minimalizeze o experiență dureroasă de hărțuire. E destul că această experiență și-a găsit cuvintele. Învățarea este un act politic care pornește din intimitatea cuvintelor. Forța lor contestatară sculptează devenirea unor generații de fete și femei care, exersînd pedagogii non-abuzive, își pot defini angajamentul solidar de a articula, de pe alte poziții, dinamici ale unor relații lipsite de toxicitate. Una dintre întrebările care se regăsesc în discursurile despre multiplele forme de hărțuire este: cum putem să creăm medii educaționale care să nu mai perpetueze abuzul de putere, care să nu mai întrețină relațiile toxice? Pedagogia grijii și ascultării se cultivă din primele clase de școală. Și crește odată cu noi.

La începutul eseului ei despre o pedagogie eliberatoare, Teaching to Transgress. Education as a Practice of Freedom, bell hooks își chestionează poziția ierarhică. Din momentul în care i s-a propus să devină profesoară la Oberlin College, autoarea feministă a început să rememoreze tot ce a contestat în școală: autoritatea impusă cu forța, obediența față de cei care aveau puterea, lipsa unui spațiu de învățare bazat pe gîndire critică, atitudinile rasiste și misogine cu care s-a confruntat. Mediul unei școli represive – loc al pedepsei, nu al imaginării posibilităților și promisiunilor transfiguratoare – o face pe bell hooks să reflecteze asupra unor noi cadre pedagogice. În viziunea teoreticienei, „clasa rămîne cel mai radical spațiu al posibilității în universitate”. Această radicalitate vine din potențialul imaginativ a ceea ce numesc distribuția afectelor în clasă, adică explorarea empatiei în relațiile de predare-învățare, grija pentru participarea tuturor și pentru respectarea spațiului intim, anularea oricărui comportament hărțuitor, înțelegerea poziției din care se produce cunoașterea, folosirea unui limbaj cît mai incluziv, autochestionarea permanentă a dinamicilor de putere etc. Toate acestea pentru ca fiecare student/ă să simtă că aparține unui loc în care experiențele nu îi sînt invalidate. Unui loc în care abuzul de orice tip nu îşi are locul.

Pentru că o pedagogie care are la bază hărțuirea, o pedagogie destabilizatoare şi abuzivă, care nu creează spațiu pentru limite, care nu cultivă empatia este sfîrșitul oricărei pedagogii. Împreună, trebuie să luptăm, în fiecare zi, pentru o pedagogie eliberatoare, pentru acea clasă în care să imaginăm teritorii ale împuternicirii. Pentru ele nu e niciodată destul de mult spațiu! Ele trebuie apărate cu vigilență și recîștigate cu grijă. În ele, revoluțiile au toate șansele să lase urme!

Mihaela Michailov este dramaturg și critic de artele spectacolului. Predă la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică.

Mai multe