În numele tatălui. Și al fiului

Oare poți învăța copiii să facă ceva altfel decît practicînd tu însuți acel lucru? E valabil în toate, de la spălatul pe dinți la citit și pînă la comportamentul de zi cu zi. Familia rămîne locul în care le înveți pe toate – fie doar și pentru a te dezbăra de acestea mai tîrziu, ca adult. Valorile morale – bunătatea, umanitatea, toleranța, smerenia – nu au nici ele un tratament preferențial. Le deprinzi așa cum deprinzi limba maternă – dar poți învăța, desigur, și limbi străine de-a lungul vieții.

Într-un sens strict religios, smerenia înseamnă supunere în fața lui Dumnezeu, evlavie. „Facă-se voia ta“ spus pînă la capăt. Cît de departe pot merge smerenia și supunerea față de Dumnezeu ne învață nimeni altul decît Iov, dreptcredinciosul biblic. Știm că Dumnezeu, ispitit fiind de Diavol, l-a pus la încercare lăsîndu-l pe rînd fără avere, familie, sănătate. „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvîntat“ – a răspuns Iov la acestea toate. Povestea însă nu se oprește aici. După ce pierde tot și e pe cale de a se pierde pe sine în neant (ce mai putea urma, dacă nu propria moarte, după toate încercările?), Iov are curajul de a-și înfrunta Dumnezeul adorat: de ce i s-au luat toate atîta vreme cît a fost dreptcredincios și a făcut mereu doar ceea ce se cuvenea? De ce pedeapsa, dacă pedeapsă este? Sigur că Dumnezeul vechi testamentar a tunat și a fulgerat, că-i doar un om neștiutor bietul Iov – „Unde erai tu cînd am pus temeliile pămîntului? Spune-mi, dacă știi să spui!“ Cine ești tu, Iov, oricît ai fi de drept, de îndrăznești să ceri socoteală Creatorului? Povestea, iată, nu se oprește nici aici: pentru că, după ce a dezlănțuit furtuna furiei, bunul Dumnezeu își întoarce fața către Iov și îi dă înapoi, însutit, înmiit tot ce îi luase.

Iar dacă lecția lui Iov este despre smerenie, înseamnă că smerenia nu-i supunere pînă la capăt și că evlavia nu este, n-ar trebui să fie străină de curaj, de îndrăzneala de a te afirma și de a cere. Lucru care pare azi ignorat sau uitat cu desăvîrșire. Și poate că nu degeaba, dacă ne gîndim la sensul nereligios al smereniei, cuvîntul are în DEX două sensuri aproape opuse: primul e cel de umilință, al doilea de atitudine respectuoasă. După care intră pleiada de sinonime: atitudine umilă, supusă, smerită; comportare modestă, respectuoasă, plină de bună-cuviință. Pare așadar că smerenia este legată dual de respect, dar și de umilință. Și totuși, poți fi respectuos fără să fii supus? Poți oare să fii plin de cuviință fără să fii smerit și umil? Și dacă respectul nu e posibil fără smerenie, cît de departe merge umilința? Răspunsul pare să vină tot din parabola biblică: pînă acolo unde ești pe punctul de a te pierde pe tine. Pentru că acesta este prețul umilinței totale – indiferent în ce cheie citești asta.

Cum se pot traduce toate astea în educația copiilor? Cum poți învăța un copil să fie în același timp umil și îndrăzneț, respectuos și curajos, cuviincios, dar încrezător în forțele proprii? Nu știu altă cale decît setînd raportul corect părinte-copil. Un raport în care părintele are controlul și puterea, dar fără să-l lipsească pe copil de libertatea de a exprima gînduri, dorințe, sentimente și, mai ales, de șansa de a se afirma ca individualitate. Și dacă într-o relație autocratică părinte-copil umilința și buna purtare par a fi imposibil de separat, iată că azi, cînd ne confruntăm cu limitele modelului parental pe care l-am avut mai toți cei născuți înainte de ’89, cînd puterea se propaga unilateral și era imposibil de negociat, încercăm să temperăm spiritul autocratic părintesc printr-un comportament uman. Sau cel puțin eu încerc să fac asta. Pe vreme noastră, părinții erau așezați pe un piedestal și păreau de neatins, ca și Dumnezeul lui Iov în cerurile lui – astăzi, părintele (cel puțin în viziunea mea) ar trebui să redevină om. Iar oamenii mari au, după cum se știe, nu doar libertatea de a decide, face, drege, ci și libertatea de a greși și cea de a-și repara greșelile. E mai puțin respectabil un părinte care-și recunoaște limitele și slăbiciunile în fața copiilor? (A fost mai puțin adorat Dumnezeul lui Iov după ce i-a dat înapoi însutit, înmiit tot ce-i luase?) Nu, dimpotrivă – cel puțin eu nu cred asta. E mai puțin puternic un astfel de părinte? Nu, dacă așază corect limita între ceea ce este și ceea ce nu este negociabil. Poziția de părinte nu este negociabilă, rolul de copil – la fel.

Dar ce înseamnă să nu negociezi rolul de copil? Înseamnă, în primul rînd, să fii atent la nevoile reale ale copilului – dintre care cea mai importantă este aceea de a fi acceptat și iubit așa cum este cu toate ale sale. „Azi n-ai fost cuminte, nu te iubește mama“ – vă sună cunoscut? Înseamnă, din punctul meu de vedere, să îl lași să greșească (fără să se pună în pericol major, desigur), pentru că greșeala e parte din orice proces de învățare. Să îl lași să se manifeste cu toate ale lui – iar aici intră nu doar drăgălășenia, ci și frustrarea sau furia, mai ales acestea. Pentru că oricît de bun pare, din poziția ta de adult, setul de reguli, mereu va fi ceva încă prospectabil pentru copil. Să îl întorci răbdător de cîte ori se aventurează prea departe, punîndu-se în pericol – și iată un mod de a-ți manifesta puterea cît se poate de benefic. Să îl faci să înțeleagă că răul suprem este să pună viața, a lui sau a altcuiva, în pericol – nu să murdărească pantalonii sau să nu termine supa. Și lista poate, desigur, continua.

Nu știu cît am reușit eu, ca părinte, să fac din toate cele de mai sus. Dar știu că am încercat și încerc mereu în fiecare zi – uneori iese mai bine, alteori mai prost. Uneori greșesc și nu ezit să recunosc asta. Cred că buna așezare în viață ține de a te accepta în primul rînd pe tine însuți – cu limitele și calitățile tale. Și poate că asta e o formă de smerenie care poate fi pusă în bagajul unui copil împreună cu puterea de autoafirmare. Putem fi în același timp fragili și puternici, curajoși și temători, smeriți și autoafirmativi – și nici una nu o exclude pe cealaltă.

Apropo de smerenia biblică, mi-amintesc una dintre zicerile de duh ale fiului meu pe la 12-13 ani. Vorbeam, nu mai știu exact contextul, despre cei care fac din pioșenie și religiozitate un obiect de mîndrie și cult personal. „Eu cred că a-ți afișa credința este aproape ca și cum ai umbla cu organele intime la vedere“, a concluzionat pe neașteptate copilul. Și vorba asta este una dintre imensele mele bucurii de mamă – mi se pare o confirmare că eforturile mele de bună așezare nu au fost în zadar și că, iată, buna înțelegere a smereniei poate sta sub același acoperiș cu afirmarea de sine într-un mod sănătos, deschis și neipocrit.

Poate că sînt din gașca visătorilor, nu exclud asta, dar eu nu cred că reușita în viață depinde exclusiv de autopromovare – care poate fi chiar găunoasă și lipsită de sens dacă nu are nimic altceva în spate. Iar spatele – singurul pe care am știut eu să-l ofer copiilor – este setarea unui raport corect dintre eu (cu meritele și faptele personale de vitejie) și restul lumii. În viziunea mea, modestia vine la pachet cu toleranța, iar buna-cuviință nu înseamnă supunere oarbă. Pentru că supunerea fără limite presupune renunțarea la valorile proprii și, în ultimă instanță, la sine. Lucru care poate avea foarte mult sens dacă îl citești într-un registru spiritual, dar care are un imens potențial autodistructiv dacă vorbim de așezarea în lume.

Cît despre aceasta din urmă, sînt foarte conștientă – și încerc să păstrez mereu ochii larg deschiși și la acest capitol – că tot ce sădesc eu acum poate fi acceptat și preluat în diverse grade de către copii, care au libertatea de a mă contrazice și de alege un alt mod de a fi. Care au tot dreptul să devină ca adulți atît fiul cel cuminte, cît și fiul risipitor. Iar asta este, pînă la urmă, lecția de smerenie a părintelui în fața libertății totale a copilului de a se individualiza. De a-și alege propriul drum, oricare ar fi acesta. 

Anca Chimoiu este scriitor, jurnalist, publicitar freelancer și – nu în ultimul rînd – mama Ioanei și a lui Toma.

Foto: Doc Tharp, flickr