În numele Tatălui (şi al Fiului)
Şi vii acasă de la serviciu. Nu spui nimic. Şi sprijini puşca cu baioneta ciobită de perete. Şi mergi şchiopătînd, pe tăcute, sfios, în colţul tău. Nu poţi să muşti mîna care te hrăneşte, n-ai învăţat lecţia asta pe străzi? Nu e nevoie să fii un geniu ca să-ţi dai seama că nu te poţi atinge de conducerea Muncitorilor, nu-i aşa? Că ministrul e Domnul Dumnezeul tău şi să nu ai alţi dumnezei în afară de el. Şi, mai presus de orice, să nu iei în deşert numele sfînt al ministrului. În după-amiaza aceea păreai atît de tăcut, fără ochelari, stînd culcat pe-o parte ca un om rănit, blestemînd ziua în care nu ne-ai luat pe toţi pe vasul ăla, să navigăm la capătul celălalt al pămîntului. Blestemînd ziua în care ai declarat cu mîndrie, purtînd doar un pantof, că şi tu eşti proletar. Ţi-au spus că eşti un erou, proletarul aristocrat, tot ce are mai scump clasa revoluţionară, şi tu i-ai crezut. Ţi-au spus că toate animalele sînt egale, chiar şi porcii, şi tu i-ai crezut. Dar n-au menţionat niciodată că unele sînt mai egale decît altele.
Şi numai atunci, în acea după-amiază plină de melancolie, am aflat, în sfîrşit, răspunsul la întrebarea pe care ţi-o pusesem de atîtea ori şi la care mereu refuzai să-mi răspunzi: noi nu eram „cu Mintoff“. Oricum, avusesem bănuielile mele, fiindcă în timpul campaniei electorale din 1976, copiii de pe strada noastră şi de la şcoală declarau cu toţii că ei sînt cu Mintoff şi cu Lorry Sant şi cu Moran şi cu Grima, în vreme ce eu tăceam chitic, fără să am habar cine sînt aceşti domni iluştri. Şi, cînd ajungeam acasă şi te întrebam, tu spuneai: „Nu discut politică.“ Şi apoi adăugai, ca de obicei: „Eşti mult prea mic pentru asta.“ Dar te auzeam mereu discutînd despre „noi“ şi „ei“ şi despre „ai noştri“ şi „ceilalţi“. Şi în timpul ştirilor de la ora opt trebuia să merg numai în vîrful picioarelor şi să vorbesc în şoaptă. Şi ascultai dezbaterile politice la televizorul Philips, care prindea numai canalele TVM şi Rai Uno, ascultai şi te implicai, ştiind întotdeauna exact ce urmează să spună bărbaţii ăia în costume, în timp ce ei strigau la fel de tare ca vecina noastră, Giela. Şi într-o zi te-am auzit spunînd că tal-Ghawdxija, vecinii noştri de peste drum, atîrnaseră lămîi la uşa de la intrare şi erai gata să te duci să iei lămîile alea ca să le mănînci la cină, cu peşte, doar pentru a-ţi lua revanşa, şi numai soţia ta, care era o sfîntă, a putut să te oprească. În acea zi, cum stăteai culcat acolo, ţi-am putut citi, în cele din urmă, carnetul de membru de partid întipărit pe pleoape, peste ochii închişi. Şi numai atunci am început să înţeleg cine erau „ei“ şi „ceilalţi“.
O lovitură pentru tine, Mifsud. Dar cînd l-ai abordat pe atotputernic în piaţa din centrul satului şi el ţi-a zîmbit şi a încercat să te liniştească – „Ştii, probabil că s-a făcut o greşeală, Mifsud. Noi n-am face rău Muncitorilor, nu-i aşa?“ –, tot a trebuit să-i spui păsul tău. Ţi-ai luat puşca cu baionetă cu tine, gîndindu-te la ploaia de gloanţe care cădea în timp ce te chirceai în spatele tunului AA, îi scuipai în faţă pe fascişti şi nici prin cap nu-ţi trecea să îţi salvezi propria piele, şi i-ai spus păsul tău atotputernicului, i-ai spus ce-ţi făcuseră ai lui. Mititelul de tine, clătinîndu-te încoace şi-ncolo pe piciorul cel şubred, cum îndrăzneşti să-ţi croieşti drum prin gloata de bătăuşi ca să-i vorbeşti dumnezeului atotputernic?
Tati, unde te duci?
Taci din gură. Stai aici şi-aşteaptă-mă.
Dar unde te duci, tati?
Nicăieri. Doar stai aici şi-aşteaptă-mă.
Dar unde te duci, tati?
Mă duc să schimb două vorbe cu tipul de colo.
Şi-am văzut o mulţime stînd în jurul unui tip cu privire abjectă, pe care-l mai văzusem şi altă dată, ţipînd la televizor, mutra lui era lipită pe toate zidurile de pe străzile noastre. M-am uitat cum te-ai dus şchiopătînd spre el, i-ai dat pe uriaşii ăia la o parte şi i-ai vorbit, dînd din cap cu toată convingerea. Iar apoi te-ai întors după mine şi ne-am dus acasă să mîncăm macaroane. Iar luni ai venit cu o medalie: Mifsud, s-a făcut o greşeală, ştii. Nu tu eşti cel pe care voiam să-l transferăm. Începînd de mîine, te vei prezenta la muncă în altă parte. Într-un loc mai aproape de casă, avînd în vedere handicapul tău, bietul de tine. Vrem doar ce-i mai bun pentru Muncitori.
Cum ai putut să nu-ţi fie frică?
Nu vreau să-ţi fie frică, înţelegi? Te porţi ca un copil. Şi nu vreau să te văd plîngînd din nimic. Parcă eşti făcut din mămăligă. Un băiat mare ca tine, ar trebui să-i sperii pe toţi.
Şi eu îmi muşc buza de jos, încercînd să-mi reţin lacrimile. N-ai pic de curaj? N-ai pic de curaj? Ar trebui să-ţi croieşti drum pîn-acolo şi să-i dobori la pămînt, pînă la unul. Să nu te mai văd plîngînd, nu mai eşti copil mic. Ai înţeles?
Trag aer în piept, adînc, încet. E adevărat, nu mai sînt copil. Sînt înalt şi lat în spate. Nu sînt o fetiţă. Sînt fiul, fiul soldatului care a primit medaliile, care nu se teme de nimeni, nici măcar de ministru. Sînt puternic. Doar un pumn şi le sparg dinţii, le zdrobesc nasurile, îi fac să plîngă, îi nimicesc, îi sfîşii.
traducere de Denisa DURAN
Volumul În numele Tatălui (şi al Fiului) de Immanuel Mifsud a apărut la Polirom.