În numele generațiilor viitoare

Aceia dintre noi care au prins în direct retorica propagandistică a regimului comunist își reamintesc că una dintre temele recurente era promisiunea unui „viitor luminos” la schimb cu sacrificiile și neajunsurile prezentului. Și pentru ca promisiunea să nu fie doar o iluzie și să capete o consistență cel puțin emoțională, acest viitor al bunăstării era plasat în orizontul temporal imediat următor al generației viitoare. Astfel, în intervalul celor patru decenii de comunism, fiecare generație a exersat promisiunea și a crezut din ce în ce mai puțin în ea, „viitorul luminos” devenind între timp un orizont prea îndepărtat, o formulă de uz dialectic golită de sens și rezervată pentru conformitate doar activiștilor falsei conștiințe. Eram convins că schimbările din anul 1989 consemnaseră și falimentul acestui mod de a vorbi. Nu credeam pe atunci că mă despărțeam doar de o fantasmă ideologică și că mă voi reîntîlni curînd cu „generațiile viitoare” într-o dezbatere conceptuală riguroasă. 

Am fost surprins atunci cînd, în vara anului 1990, prima mea „vară liberă” în care m-am grăbit să fac o călătorie în Occident, am ajuns întîmplător în mijlocul unei manifestări publice de stradă și am auzit un orator care striga în portavoce o lozincă prin care cerea clasei politice mai multă responsabilitate pentru generațiile viitoare. Iată, mi-am zis, stafia comunismului bîntuie încă sub diversele ei forme. Apoi am devenit atent la argumente și, deși reflexul acut al conștiinței mele era de a aduce în față contextul ideologic anterior și să caute un înțeles în cadrele conceptuale de care încercam să mă despart, mi-am dat repede seama că era vorba despre ceva propriu gîndirii politice occidentale și care venea de acolo, fără legătură cu forma ideologică din care scăpasem. 

De fapt, era prima mea întîlnire cu ideea de sustenabilitate așa cum fusese ea lansată în dezbatere în anul 1987 de către Raportul Națiunilor Unite intitulat „Viitorul nostru comun”, cunoscut sub numele de Raportul Brundtland. Se făcea acolo o distincție clară între modelul optimist al creșterii economice, dominant în primele decenii postbelice, dar pus la îndoială de primele semne că existau limite ale creșterii, în primul rînd din cauza epuizării resurselor, și un nou model al dezvoltării care lua în considerare relațiile dintre economie, societate și mediu pentru a redefini dezvoltarea drept satisfacere a nevoilor generației actuale fără a compromite însă capacitatea generațiilor viitoare de a-și împlini propriile nevoi. Chiar această perspectivă temporală a aducerii în discuție a generațiilor viitoare dinamizase dezbaterile din spațiul public și crease o nouă miză a acțiunilor societății civile, ceea ce a dus la creșterea presiunii asupra decidenților politici, grăbiți de evenimente să se sincronizeze cu noile așteptări. Destul de repede, în anul 1992, la Rio de Janeiro, a avut loc un Earth Summit, ocazie cu care noul concept al sustenabilității și-a început cariera la scară planetară. Era pentru prima dată în istoria umanității cînd un concept filosofic fusese atît de repede operaționalizat și trecut în agenda zilei.

Dezbaterea din spațiul public era dublată de una academică, aceasta din urmă, anterioară revendicărilor din agora, fiind orientată spre elucidarea conceptelor-cheie din arsenalul noilor teorii ale dezvoltării durabile și ale eticii mediului. Capul de afiș îl deținea, deloc surprinzător, dimensiunea etică a dezvoltării, în special ideea dreptății intergeneraționale. Pentru a o face intuitivă se recurgea la principiul economisirii enunțat de John Rawls la începutul anilor 1970: așa cum, într-o familie, părinții nu consumă toate resursele de care dispun, ci economisesc pentru a lăsa ceva copiilor, astfel încît aceștia să aibă suficiente oportunități pentru o viață mai bună, tot așa, la nivelul societății, trebuie să luăm în considerare o perspectivă intergenerațională și să acceptăm că nu este corect din punct de vedere moral să consumăm, aici și acum, oricît de mult dorim pentru satisfacerea nevoilor noastre actuale, fără a lua în considerare în vreun fel și nevoile generațiilor viitoare. 

Dar acest nou imperativ al moralității intra în conflict cu prejudecăți puternice care țineau chiar de spiritul constitutiv al societății occidentale, profund individualistă, în sensul pozitiv al prevalenței drepturilor persoanei, și puternic contractualistă, în sensul asumării responsabilităților în mod egal și cu reciprocitate de către părțile oricărei înțelegeri. Or, acum era propus un concept colectivist, cel de generație, și mai mult decît atît, era vorba despre generații viitoare, adică entități care nici nu existau încă și care nu aveau cum să fie părți responsabile într-un contract. De ce am fi responsabili față de asemenea constructe generaționale, amorfe, diverse și convenționale, și cum am putea oare să ne asumăm cu imparțialitate obligații față de generații care nici măcar nu s-au născut încă? Avem oare dreptul să limităm acțiunile noastre actuale și să ne impunem anumite constrîngeri în numele generațiilor viitoare? Și dacă o facem, care ar criteriile pe baza cărora luăm aceste decizii? Ne dăm îndată seama că ne plasăm într-un spațiu teoretic dominat de tot felul de incertitudini. Nu știm nici măcar care ar fi nivelul rezonabil al așteptărilor privind bunăstarea generațiilor actuale, în condițiile în care societatea este atît de diversă și trebuie să ținem seama de principiul diferenței, altfel ar însemna să ne reîntoarcem la utopia eșuată care promitea un egalitarism rudimentar. Cu atît mai mult, incertitudinea crește atunci cînd ne propunem să luăm în considerare nevoile generațiilor viitoare. Dacă ne gîndim numai la progresul tehnologic și la invențiile care duc la noi produse și nevoi, atunci este evident că nu putem pretinde că știm de pe acum care anume vor fi nevoile prioritare ale generațiilor viitoare. 

Și așa au trecut treizeci de ani de cînd teoretizăm asupra modelului dezvoltării sustenabile pornind de la ideea-pivot a dreptății intergeneraționale și încercăm noi politici publice și modele de management al resurselor. Firește, experiențele au fost numeroase, unele chiar radicale, iar între timp generațiile au trecut prin procesul firesc al înlocuirii biologice. Cum stăm acum? Cum privim spre generațiile viitoare? Cred că strategiile noastre s-au schimbat încet, dar au făcut-o într-o direcție bună, însă nu pentru că am ales rațional să fim ghidați de conceptul filosofic al dreptății intergeneraționale, ci pentru că a crescut presiunea unor crize în expansiune, de la ireversibilitatea epuizării resurselor tradiționale la schimbările climatice în desfășurare. 

Părerea optimistului ar fi că modelul consumerist, deși încă dominant, a început să sufere ajustări parțiale și locale și că, în prezent, asistăm la o coabitare a modelelor de comportament privind raportarea generațiilor actuale la generațiile viitoare. Tradiționalul „primum vivere”, principiul potrivit căruia trebuie să trăim cît se poate de bine acum și că avem dreptul să folosim resursele după cum dorim, a devenit un imperativ îndreptățit pentru noile proiecte de viață ale generațiilor post-comuniste: cei în vîrstă au dorit să recupereze deficitele de consum acumulate sub comunism, pe cînd cei tineri, ghidați în opțiunile lor de un marketing globalist agresiv, preiau cu entuziasm standardele consumeriste ale fericirii. Chiar și la nivel internațional sînt propuse justificări asemănătoare de către statele cu economii emergente care pretind că au și ele dreptul de a se dezvolta, adică să consume oricît de multe resurse și să polueze. Modelele alternative, deși incipiente și minoritare, de tip conservaționist sau ecologist, au forța de a disloca tendința consumeristă și își extrag energia nu numai din creșterea constrîngerilor economice generate de criza ecologică, dar și dintr-o resursă mult mai prețioasă, inefabilă și interioară, nimic altceva decît mințile celor care încep să conștientizeze provocările intervalului critic pe care îl parcurge civilizația umană. Oricît ar părea de paradoxal, deși generațiile viitoare sînt departe de noi și, aparent, ar mai putea aștepta, dacă noi nu vom acționa acum, atunci cînd le va veni rîndul vor fi deja în criză de timp, nu doar de resurse.  

Constantin Stoenescu este profesor univ. dr. la Facultatea de Filosofie a Universității din București și fost prodecan al acestei facultăți în perioada 2008-2016. Cea mai recentă carte publicată: Filosofie și ecologie. Concepte, explorări, aplicații (Editura Universității din București, București, 2019).