În Munţii Lotrului

16 iunie 2010   Tema săptămînii

Eram în Munţii Lotrului, unde apele săltăreţe şi pădurile mănoase îl imbiau mereu pe conu’ Mihăiţă Sadoveanu să tragă la păstrăvi şi să vîneze căprioare. Pe căldurile verii, plecasem la picior din oraşul din care locuiam, cu gîndul să privesc frumuseţile naturii, şi, în afară de gloatele de ciupercari, vînători şi pescari, amatori de natură – sau turişti, cum li se mai spune – nu erau. Fiecare avea treaba lui. Avusesem grijă ca printre desişurile sălbatice ale pădurii, neatinse încă de om, să îmi instalez pitit, aproape de apele lacului de acumulare Vidra, umilul meu cort de o persoană. Aveam doar puţine accesorii: o undiţă cam pleoştită, care era singura mea unealtă trebuincioasă pentru asigurarea hranei pe timpul şederii mele aici, un ibric pentru încălzirea apei, un sac de dormit, chibrituri, mălai...

Trecuseră trei zile de la sosire, cînd, spre uimirea mea, am auzit zgomot de motor şi un nor gros de praf întuneca tot orizontul. Nu ştiu cum a ajuns acolo – era o minune pentru acea sălbaticie –, dar era într-adevăr un vehicul! Cum eram dornic de o companie homo per homini, mi-am spus bucuros: o să am vecini. Din maşină coborîse un domn distins împreună cu familia sa:

– Bună ziua! Ion Popescu, medic stomatolog, a spus întinzîndu-mi mîna.

Dl doctor era un om simpatic, dar cam ciudat în felul său. După o zi de muncă istovitoare, ţinuse neapărat să-mi prezinte mîndrul său cort – o cogeamite de palat – la care lucrase sîrguincios toată ziua: avea două camere pentru cei doi copii ai săi, o cameră pentru el şi soţia sa, o sufragerie, o bucătărie cu mese, scaune şi un frigider micuţ, care funcţiona pe baterii; ba avea chiar şi un WC scobit în pămînt.

Într-o seară, avusese amabilitatea să mă invite la o friptură de gîscă, pe care avea s-o gătească cu propriile mîini, şi cum în ziua aceea peştele nu prea nimerise în acul undiţei mele, am acceptat bucuros. Apoi, unde găseşti tu gîşte pe vîrful muntelui? După confirmarea participării mele la acest festin, îşi scosese din portbagajul jeep-ului o drujbă nemţească – ţinuse să menţioneze dl Popescu – şi tăie trei brăduţi pentru foc. Deşi lemne uscate se găseau în toată pădurea, la protestele mele mă liniştea părinteşte, privind cu ochii înduioşaţi spre drujbă:

– Auzi cum toarce, mititica...

Nu-i vorbă, dl doctor erau o mină de aur pentru orice pescar, fie el şi profesionist. Uneltele sale din Germania ne informau cînd o să plouă, care este puterea vîntului, înălţimea la care ne aflăm, temperatura apei, poftele peştelui şi cîte şi mai cîte... Ba chiar avea un aparat care imita perfect ciripitul păsărilor:

– Asta trebuie să-i distreze pe ăştia mici cînd voi prinde cîteva păsări, spunea cu zîmbetul pe buze, făcînd cu ochiul spre ciupercarii care, întîlnindu-ne accidental, priveau ca trăzniţi la uneltele amicului meu.

Un singur lucru mă supăra la dînsul: muzica emanată de boxele maşinii d-sale. Dar, spre surprinderea mea, am aflat că nu era o muzică oarecare. Dl Popescu, scoţîndu-şi laptopul din traistă, mi-a demonstrat că nu tulbură deloc liniştea naturii; dimpotrivă, un studiu recent dovedeşte că peştii mănîncă mai bine cînd sînt relaxaţi de o melodie de dragoste sau de jale. Deh, trebuie să aibă şi ei sentimente... De atunci, peştii zbîrnîiau mereu în undiţa mea, parcă melancolici după o bucată de rîmă sau mămăligă, şi nu ştiu de ce mi se păreau mai moi şi mai buni cînd îi găteam.

Tare rău mi-a părut cînd dl doctor şi familia sa au plecat. Mă întorceam triumfător de la răpitori, tare mulţumit de somnul de vreo zece kilograme, gîndind că pentru cîteva zile nu trebuie să-mi fac griji pentru stomacul meu. Dar ce aud? Scîncete, jelanii şi înjurături umpleau pădurea de nelinişte. Se auzeau parcă furiile iadului din partea unde familia Popescu îşi avea instalat sălaşul, şi, cum era noapte, m-am apropiat cu frica în sîn.

– Uite, domnule, ciupercarii dracului, ce mi-au făcut! Mor de foame şi fură de la oamenii cinstiţi, răcnea domnul doctor, apărînd ex abrupto dintr-un tufiş. Am fost plecat cu familia să le arăt cum ştie să lumineze laterna mea, fundul lacului... ştii, aia de care ţi-am zis că... da’ la dracu’! Uite-te la cuibuşorul meu! Este periculos, domnule… eu nu mai calc pe aici!

Şi dus a fost. Soarele începuse să răsară, iar cortul său era într-adevăr doborît la pămînt, toate aparatele care se aflau în el erau distruse; totuşi observasem că nu dispăruse nimic, în afară de mîncarea din frigider. WC-ul era zgîrmănat, iar toţi sacii de dormit erau mînjiţi cu secreţii urît mirositoare. Ciudat lucru, cortul meu era neatins. Oftînd, priveam cu părere de rău farurile jeep-ului cum răzbeau printre copaci şi se îndepărtau tot mai mult.

Mai multe