În Irlanda, de Crăciun, porcul este curcan

Este al doisprezecelea an de cînd nu mai mănînc acasă de Crăciun. Acasă fiind București, acolo unde, negreșit, mă prezentam în apartamentul părinților mei pentru mesele de Crăciun, adică pe 24, dar și pe 25 decembrie. De doisprezece ani însă, acasă, de Crăciun, înseamnă mereu Dublin.

Există diferențe, poate chiar sociale, legate de modul în care se mănîncă de Crăciun în România și cel în care se obișnuiește în Vest? M-aș referi la situația Irlandei, țara pe care o cunosc bine și al cărei cetățean am și devenit, între timp.

Confruntată cu o sărăcie lucie timp de secole, Irlanda a început de-abia în anii ’70-’80 ai secolului trecut drumul spre o societate (aparent) dezvoltată și bogată, așa cum apare astăzi în special în statisticile de tot felul. Odată cu dezvoltarea economică a pornit, destul de timid însă, și cea culinară. A modificat însă aceasta tradițiile irlandeze de Crăciun?

În Irlanda, de Crăciun, porcul este curcan. Măcelăriile de cartier (încă omniprezente, variate, cu familii ce-și predau meșteșugul de zeci de ani), dar și supermarket-urile se întrec în a-și promova curcanii de vînzare. Fie întregi, fie doar coroana (pieptul), fezandați sau nu, unși sau neunși, umpluți cu stuffing (un amestec de miez de pîine, ierburi uscate, ceapă călită), curcanii apar în gospodăriile fiecărei familii irlandeze. Însoțiți mereu de cartofii la cuptor (roast potatoes) și de micuța varză de Bruxelles, încă un element obligatoriu irlandez.

Foarte interesant, însă: curcanul a devenit vedeta mesei de Crăciun doar începînd cu secolul 20. În Irlanda, pînă atunci, gîsca la cuptor era modelul de neocolit. De altfel, în unele regiuni ale țării, tradiționaliștii clasici încă au gîscă pe masă în perioada asta, nu curcan.

Se adună familiile irlandeze pentru a sărbători Crăciunul, așa cum o fac cele românești? Da, exact la fel: părinții își așteaptă copiii de prin America sau Australia, așa cum ai noștri îi așteaptă pe ai lor de prin Spania sau Italia. Se gătește (sarcina revine, în cele mai multe cazuri, mamei – sună cunoscut?), se mănîncă mult, se cîntă și mai mult, se bea cît restul celorlalte activități la un loc. Se socializează. Marea masă, marea adunare are loc mereu la prînz sau un pic după-amiaza, pe 25 decembrie. În multe cazuri, de Ajun încă se muncește, este o zi aproape normală în Irlanda.

Există diferențe de nuanțe între Crăciunul irlandez și cel românesc? Aș zice că nu multe: dacă noi ne învîrtim în jurul porcului, așa cum o facem în jurul mielului, de Paște, aș zice că în Irlanda, în afară de curcanul ca piesă centrală, gusturile sînt ceva mai diferite și probabil sînt influențate de specificul local. Așa apar uneori fructele de mare, în multe familii. Sau carnea de vită cu tentă iute.

Nu se gătește în fiecare casă, se cumpără și din supermarket-uri: este clar perioada cea mai aglomerată a anului, în secțiile de produse culinare. Și fiindcă mai toate firmele din retail-ul irlandez (de la discounter-ii clasici germani pînă la gigantul britanic Tesco) se mulează din ce în ce mai mult pe preferințele cumpărătorilor, în foarte multe cazuri nici nu mai trebuie să gătești prea mult acasă: curcanul este deja copt, tu doar îl încălzești, sandvișurile cu somon afumat sînt deja feliate sau porționate, Christmas Pudding (prăjitură tradițională de sărbători, un amestec extrem de dens și de intens de fructe uscate și alcool, pe lîngă clasicele ingrediente) trebuie doar pusă la microunde. Cutii și cutiuțe de biscuiți sărați, zeci de tipuri de brînzeturi, în diferite forme de prezentare – „totul e gata pentru tine, de Crăciun“.

În multe cazuri, după ziua de Crăciun, petrecută acasă (de altfel, restaurantele și pub-urile sînt închise, în sfîrșit!), multe familii irlandeze ies în oraș, la restaurant, a doua zi, pe 26, pentru tradiționala zi a Sfîntului Ștefan. Este una dintre cele mai aglomerate zile ale anului în restaurantele irlandeze, este momentul în care familiile se refac culinar, dar nu numai, după curcanul și varza de Bruxelles de cu o zi în urmă, consumate în confortul propriei case.

Se poate vorbi de o atenție mai mare acordată calității ingredientelor pentru masa de Crăciun, în Irlanda, decît în restul anului? Aș zice că, în principal, da, iar acest lucru se vede și în oferta magazinelor, care plusează mai mult pentru a vinde produse premium, decît în alte anotimpuri. Oamenii vor acum calitate, nu doar cantitate, fiindcă e în joc o masă cu totul și cu totul specială, acolo unde îți vin neamurile de peste mări și țări. Acum îți vine să te duci la măcelăria de cartier, amintită mai sus, chiar dacă te costă mai mult decît la supermarket, dar ai ocazia să știi exact de unde îți vine carnea, să ți se dea sfaturi de preparare sau să susții cu adevărat, din punct de vedere economic, zona în care locuiești.

Sînt irlandezii deschiși spre alte tipuri de gusturi pentru masa de Crăciun? Și spun asta gîndindu-mă la amestecul extraordinar de nații prezent aici, în primul rînd datorită expaților și imigranților (peste 10%, în prezent, din totalul populației). Sînt irlandezii dispuși să încerce un produs clasic românesc, polonez sau belgian de Crăciun? Probabil că v-ați aștepta la un răspuns afirmativ, însă mai mereu acesta este un simplu, banal, clasic „nu“. Mărturisesc că, în ciuda încercărilor, nu doar ale mele, din toți anii ăștia petrecuți în Irlanda, de a-i face pe colegii de muncă localnici să încerce măcar și alte tipuri de gusturi, ne lovim cu toții de un mare zid de refuz. Și ar fi greșit, zău, să îi blamăm, așa cum am fi tentați, la primul zvîc. Puneți-vă însă în locul lor: ne aflăm așadar în România, sîntem de Crăciun, de Crăciunul ăsta tradițional al nostru, cu porc și piftie, cu șorici și cozonaci, cu sarmale și tobă, și vine Paddy O’Connor să ne tenteze cu un curcan fad și cu prăjitură cu fructe uscate și alcool. Îmbrățișăm deschiși noutatea sau îi spunem s-o lase mai ușor cu pianul pe scări, măcar de sărbători, cînd sîntem în familie, cînd mama ne-a gătit cu atîta efort bucatele cu care sîntem obișnuiți de ­mici?

Ca român stabilit în vestul Europei, înclin să cred că tradițiile culinare de Crăciun nu diferă foarte mult sau atît de mult. Ne place să ne adunăm cu toții în jurul mesei, chiar dacă locuim în București sau Stockholm, Sofia sau Lisabona. Diferențele țin mai degrabă de tipul de mîncare consumat, modul de preparare sau tradițiile locale, dar pe fond, pentru mai toți dintre europeni, Crăciunul este echivalent cu căldura spirituală dată de reuniunea familiei.

Există o globalizare a mîncării? Posibil că da, și acest fenomen va continua în deplină legătură cu globalizarea mondială, mai rapid în țările dezvoltate, mai încet în cele mai puțin bogate. Și asta nu e un lucru rău, pentru că o viteză mai mică de globalizare are tendința de a păstra mai mult din cantitatea de tradiții locale.

Recent, organizația culinară care cuprinde unii dintre cei mai valoroși chef-i ai Planetei, MAD, din Danemarca, a tipărit prima sa carte, deja vîndută în zeci de mii de exemplare în toată lumea. Se numește You and I Eat The Same (Tu și cu mine mîncăm la fel) și, pe parcursul a 20 de povestiri distincte, din regiuni diferite ale omenirii, tratează modul în care mîncarea mai degrabă unește, leagă, salvează vieți și destine. Concluzia: nu sîntem chiar atît de diferiți între noi, cel puțin cînd e vorba de mîncare, fie că locuim în Est sau în Vest, la Nord sau la Sud. Ne uităm unii în ochii celuilalt, ne pasăm mîncarea de la unul la altul, ne ajutăm să o preparăm sau să o cumpărăm măcar, ne bucurăm de gustul ei. E Crăciun în noi. 

Cristi Roman este jurnalist freelancer, blogger culinar şi chef.

Foto: wikimedia commons