(în) Folclorul românesc: se caută tuneluri

Deschid Gîndirea magico-religioasă la români, a lui Ion Taloș, în căutarea articolului despre tunel. Nu găsesc nimic. Caut în Mica enciclopedie a poveștilor românești, a lui Bîrlea. Nu am mai mult succes. Mă hotărăsc să merg la textele vechii etnografii românești, la surse, așadar, nu la volumele de clasificare și interpretare din ultima jumătate de secol. Încep cu Credinți și superstiții ale poporului român, a lui Artur Gorovei, fiindcă acolo unitățile despre care sînt raportate cele mai diferite credințe sînt așezate în ordine cronologică. Nici o intrare despre tunel nici aici. Recurg la sursa maximă, Datinele și credințele poporului român adunate și așezate în ordine mitologică, a Elenei Niculiță-Voronca, unde sînt de toate, tocmai de aceea cele aproape 1.500 de pagini nu au putut fi publicate la începutul anilor 1900 în colecțiile Academiei Române de atunci, fiindcă prea sînt de toate, și simboluri, și texte deja canonice, și informații despre cele mai absurde și neobișnuite credințe. Dar tunelurile nu se arată nici aici.

Deși lucrurile par clare, nu-mi vine, totuși, să cred. De ce să nu avem tuneluri și povești despre ele în atît de numeroasele folcloruri românești? Cum să nu fie vorba despre tuneluri în foarte sofisticatul folclor al minerilor, în legendele despre vîlvele bune și rele care susțin succesul sau nefericirea minerilor? Decid să caut mai departe și pe teritoriile marginale, în folclorurile particulare, ale unor grupuri restrînse sau desconsiderate.

Un mic tunel se ivește, astfel, dintr-o povestire a unui rit straniu: pentru ca un nou-născut să se însănătoșească de o boală gravă, este trecut printr-un tunel construit ad-hoc, în grădină, și dat altei persoane. Adică, așa cum am înregistrat în vara lui 1982 de la Catrina Pălămidă (82 de ani), din Mălini-Suceava: „Făcea o groapă-n pămînt cu două ieșiri și rămînea un mal pe unde petrecea copilul, în livadă, în grădină, pe unde-s meri, peri. Lua copilul cu cămeșuică pe el și pe urmă îl ducea la groapă mama și cu altă femeie; îl petrecea pe-acolo de trei ori. Mama îl da și femeia-l primea. Ea zicea: Ți-l dau, boală! Ea cînd îl lua zicea: Ți-l dau, sănătate! Și pleca și cămeșuica o lăsa în bortă și zicea: Să rămînă răul și boala în pămînt, să nu mai iasă!“. Trecerea prin tunel este, așadar, terapeutică, marcînd depășirea unei stări deplorabile și intrarea într-o nouă stare luminoasă și promițătoare.

Totodată, din relatarea bătrînei mele povestitoare din Bucovina, mai subînțeleg și că trebuie să caut altfel. Trebuie să găsesc sinonimele corecte pentru tunel, adică „o groapă-n pămînt cu două găuri“, cum o numise, aproape ca într-o definiție de dicționar, Catrina Pălămidă. Înțeleg imediat și că în folclorul minerilor se vorbește, mereu, despre baie sau chiar despre mină, în povestirile culese mai recent, spațiul subteran al acestora constituind universuri aparte.

Renunț, așadar, la cuvîntul tunel și am în minte definiția extrem de simplificată a acestuia. Imaginea tunelului vertical (o gaură mare, o gaură la capătul pămîntului, o bortă) îmi apare imediat, cu claritate, aproape modelară, mă și mir că nu a fost niciodată interpretată astfel. Este vorba despre acea secvență foarte frecventă din basme în care eroul, însoțit de doi tovarăși de drum (uneori frații săi, alteori asociați cu puteri năzdrăvane pe care i-a întîlnit în timpul călătoriei), ajunge la capătul pămîntului fără să-și fi împlinit țelul. Acolo descoperă această gaură care intră în pămînt, un tunel văzut într-o singură parte, un loc pe care îl presupune unul al trecerii, fără să îi înțeleagă, însă, de la început capcanele și dificultatea. Trecerea prin acest tunel nenumit niciodată ca atare duce către celălalt tărîm și, practic, este singura cale de acces pe care basmele noastre o numesc către acea lume de dincolo. Trecerea este una selectivă, diferențiindu-l pe erou de ortacii de drum. Doar el reușește să străbată tunelul, fiindcă știe să își convertească teama în curaj: în măsura în care simte că ar vrea să revină, trage de funie, iar cei rămași la gura tunelului accelerează coborîrea. Întoarcerea, însă, nu îi mai este permisă eroului pe aceeași cale. Basmul inventează trame despre invidii și trădări, punînd în pagină faptul că eroul este părăsit de tovarășii săi de drum care se întorc acasă cu fetele de împărat eliberate de pe celălalt tărîm și, totodată, cu averile incomensurabile ale acestora. Privită prin cheia simbolisticii tunelului și a trecerii, scena care îl face pe erou să revină pe lumea aceasta în zbor, purtat de o acvilă recunoscătoare, semnalează, cred, și faptul că trecerile (inclusiv trecerile prin tunel) sînt definitive, că ele nu pot fi și mai ales nu trebuie să fie anulate prin întoarceri simple, de natură să compromită transformările calitative produse.

Otilia Hedeșan este etnolog.