În Europa reizbucneşte războiul ideologic

Victor Hugo spunea, la vremea sa, că „Un război între europeni este un război civil“. În secolul XIX – „secolul națiunilor“ – putea părea o vorbă cam fără sens, un moft idealist de poet romantic. „Civil“ sau – mai degrabă – nu, europenii s-au tot războit între ei de atunci încoace. Astăzi, se tot repetă, din ce în ce mai des, că „Europa e în război“. De obicei, afirmația apare după atentatele teroriste. O spun șefi de stat, politicieni, lideri de opinie. Nu mai sîntem însă în vremurile lui Hugo, cînd cuvintele aveau greutate și cititul unei fraze punea pe gînduri. Azi trăim epoca în care fiecare vorbă sau imagine se răspîndește instantaneu pe Internet și creează efecte, uneori neașteptate. Ar trebui ca oamenii politici să-și măsoare mai bine cuvintele înainte de a le rosti? Probabil. Dar cine mai are timp de asta?

E limpede că Europa „a declarat război terorismului“. Se mai spune și că, de cînd Putin a invadat Ucraina, iar Rusia tot mîrîie prin gard la SUA care vor să aducă militari și echipamente militare pe-aici, prin țările estice, s-ar fi instaurat un nou război rece. Se mai vorbește și despre războiul hibrid, și despre un război purtat cu mijloacele de propagandă extrem de rafinate pe care le oferă sistemul media actual, și de războaie informatice etc. Dacă punem cap la cap toate acestea (și chiar dacă nu le punem – căci, pentru un cetățean mediu care se uită la televizor și stă pe net ori pe Facebook, ele se pun cap la cap cam de la sine), s-ar părea că „războiul“ a devenit starea curentă a Europei. Așa să fie?

Atentatele de la Bruxelles au scos la iveală o oarecare dezordine în sistemul de securitate al Belgiei, dar și al Uniunii Europene: polițiile locale din Bruxelles (19 la număr) nu colaborează între ele, serviciile de informații din țările europene nu fac schimb de informații, cetățenii belgieni nu cooperează cu structurile de forță (spre deosebire de cei britanici) etc. S-a comentat mult pe aceste teme, s-au scris eseuri interesante. Ian Buruma, de pildă, a scris în The New York Review of Books un articol foarte bun și cuprinzător („In The Capital of Europe“, 7 aprilie 2016), cum numai el poate să facă. Pornește de la alcătuirea Bruxelles-ului (cu „cartierul european“, palatele sale, statutul de capitală a Belgiei, a regiunii flamande, dar și a UE și NATO) și ajunge la problemele structurale ale Uniunii Europene: „La început, concepția uniunii europene, mai întîi ca o Comunitate a Cărbunelui și Oțelului formată din șase națiuni, apoi ca o Comunitate Economică Europeană, a fost în mod deliberat apolitică. Scopul pe termen lung al părinților fondatori, Robert Schumann și Jean Monnet, va fi fost realizarea Statelor Unite ale Europei, dat relațiile pașnice între națiunile europene, abia ieșite dintr-un război catastrofal, trebuiau asigurate mai întîi prin punerea în comun a unor resurse economice precum cărbunele și oțelul. Instituțiile europene au fost construite pentru a transcende politicile naționale. Pacea și prosperitatea urmau să vină din cooperarea economică și din negociere. Consensul urma să fie atins prin lideri responsabili“. Astăzi e nevoie de altceva, crede Ian Buruma, citîndu-l pe Luuk van Midelaar, fost membru al cabinetului lui Hermann van Rompuy: „Defectele din construcția părinților fondatori, așa cum le vede Van Midelaar, au devenit evidente în 1973, cînd Marea Britanie a intrat în Comunitatea europeană, și s-au văzut și mai bine în anii ’90, după încheierea Războiului Rece. Problemele legate de schimbările climatice, securitate, imigrație, monedă comună au nevoie de soluții politice. Meștereala birocratică, planificarea financiară și construcția instituțională nu mai sînt suficiente. Pentru a juca un rol în concordanță cu puterea sa economică, Europa are nevoie de politici comune, legitimate democratic“.

Ian Buruma nu spune, de fapt, nimic nou. Se vorbește de multă vreme despre necesitatea unor politici comune. De pildă, șocul refugiaților veniți în număr mare dinspre Siria și Irak n-ar fi trebuit să existe. De multă vreme, Italia cere o politică europeană în materie de refugiați/imigranți, pentru că mica insulă Lampedusa e copleșită de ani întregi de numărul celor care traversează marea, dinspre Libia, în tot felul de ambarcațiuni, dintre care unele s-au scufundat, făcînd sute de victime. Dar o politică europeană nu s-a adoptat. Acum, cînd refugiații sînt cu sutele de mii, unele țări și-au tras garduri, altele s-au certat pe „cote“ (fiecare încercînd să argumenteze de ce nu poate primi mai mulți), diverse voci au atras atenția că printre refugiați se ascund teroriști, altele au invocat „solidaritatea europeană“. Unele sondaje realizate la nivel european arată că, în Vest și în Est, atitudinea față de refugiați e diferită: vesticii tind mai degrabă să-i accepte, esticii așteaptă mai degrabă ca Vestul să găsească soluții și să se descurce. Nici nu se potolise bine curentul de opinie care zicea că, de fapt, Cortina de Fier a fost înlocuită cu una economică (pentru că țările foste comuniste trag în jos media europeană în materie de performanțe economice, trimit în Occident mînă de lucru ieftină care strică piața și ajutoarele sociale pe-acolo), că a apărut o nouă diviziune, pe tema refugiaților. Nici vorbă de unitate europeană. Mai degrabă voci dizarmonice și politicieni care se închid în politicile naționale, cu gîndul la voturi, nu la soluții. Și uneori se închid atît de bine, încît nimeni n-are ce le face. Ungaria lui Viktor Orbán, de pildă, a adoptat legi și măsuri considerate în neconcordanță (eufemistic spus) cu normele și valorile europene. Și? Și nimic. Mai declară cîte un lider european că nu-i frumos ce face Orbán, dar n-are nimeni ce-i face.

Ce-i drept, liderii de azi ai UE și ai țările europene nu mai au nimic din noblețea, înălțimea, viziunea și caracterul părinților fondatori. Așa încît Uniunea Europeană e, de fapt, în criză de lea­dership. Comisia Europeană s-a tehnicizat enorm, e o fabrică de normative și reglementări cît mai detaliate. Comisarii europeni sînt adesea mutați de pe un portofoliu pe altul, numiți în urma unor complicate negocieri al căror scop pare a fi „să nu se supere nimeni și toată lumea să fie mulțumită“, indiferent de performanțele lor. Președintele Consiliului European nu e, de fapt, un adevărat lider (căci șefii de state și guverne se feresc ca dracul de tămîie să aibă un adevărat șef), ci un fel de om de cabinet care să netezească asperitățile din Consiliu pînă la transformarea consensului în­tr un biet împăciuitorism. Iar șefii de state și de guverne au – în mod natural și explicabil – înclinația de a fi mai preocupați de ce vor spune și cum vor vota pro­priii cetățeni decît de adoptarea unor politici comune europene curajoase și vizionare, dar care riscă, pe termen scurt, să nemulțumească la nivel național. De la „garnitura“ formată din Margaret Thatcher, François Mitterand și Helmuth ­Kohl, care au lansat (cu binecuvîntarea și susținerea Papei Ioan Paul al II-lea, un vizionar adevărat) extinderea Europei spre est, Uniunea Europeană n-a mai avut parte de politicieni care să vadă dincolo de vîrfurile propriilor pantofi și dincolo de problemele curente. Proiectul european, complicat din născare, a devenit, ce-i drept și mai complicat după extinderea spre est și după adoptarea noilor Tratate ale Uniunii. Mă tem însă că, una peste alta, politicienii de azi nu mai reușesc să fie la înălțimea lui. Curajul politic și idealurile înalte au devenit tot mai rare în stratosfera politică de la Bruxelles și din palatele puterii. Iar eforturile consumate și banii cheltuiți de către Comisia Europeană pentru a le comunica și explica cetățenilor proiectul european n-au prea dat rezultate: în ciuda beneficiilor reale și avantajelor pe care cetățenii le simt în viața lor tocmai datorită construcției europene, euroscepticismul și lipsa de încredere în instituțiile europene sînt în creștere. Ian Buruma îl citează pe Etienne Davignon, pe care îl consideră „personificarea marelui proiect european“: „Ne-am pierdut mîndria față de ce am realizat“.

Nu doar mîndria, dar și încrederea, aș adăuga. Mișcările antieuropene, populiste, naționaliste, xenofobe cîștigă tot mai mulți adepți în mai toate țările Uniunii. După ce s-au „exersat“ asupra românilor, polonezilor, bulgarilor, romilor, simpatizanții lui Nigel Farage, ai lui Marine Le Pen și ai lui Geert Wilders au acum la îndemînă, din cauza atentatelor și a accentuării fricii față de musulmani, un spațiu de manevră care le vine ca o mînușă. Și pot argumenta foarte convingător că tot răul provine din defectele proiectului european, din incapacitatea „Bruxelles-ului“ de a rezolva problemele. Așa încît, pe lîngă toate războaiele despre care se tot vorbește, în Europa reizbucnește, tăios, războiul ideologic. Or, ideea proiectului european nu a fost, inițial, doar apolitică, așa cum pe bună dreptate spune Ian Buruma. A fost vizionară, pragmatică pe termen lung și, mai ales, deasupra ideologiilor. Întoarsă la lupta ideologică și lipsită de leadership, Europa reia, implacabil, războiul cu ea însăși.