În drum, Crăciunul
D in perspectiva etnologului, zicala aceea despre călătorul căruia îi stă bine cu drumul nu înseamnă un îndemn la umblet, nu înseamnă mergi, mergi, numai mergi, ci, dimpotrivă, grăbeşte-te să ajungi la capăt, nu te opri, nu adăsta, reintră în ordinea cunoscută. Dacă spaţiul aşezării tale este unul familiar, domesticit, protejat în mod simbolic de vieţuirea în norma moştenită, drumul înseamnă contactul cu lumea largă, imprecisă, necunoscută şi periculoasă. În sensul ei vechi, lumea largă cuprinde nu doar realitatea vizibilă, ci şi credinţele despre fiinţe şi duhuri nevăzute care bîntuie tocmai acele spaţii aflate la limita dintre ordinea cunoscută şi cutremurarea nemărginirii.
Drumul presupune parcurs, mişcare, înseamnă măsurarea depărtării cu pasul; are o pornire şi un capăt, are deci o ţintă, un scop. Să umbli brambura poate avea repercusiuni dramatice: poţi fi pocit de iele, răpit de balaurii văzduhului, contaminat simbolic de contactul cu străinii. Acum cîţiva ani, într-un sat din Maramureş, gazda mea era îngrozită de felul în care umblam pe coclauri, aparent fără ţintă. Mă sfătuia insistent să nu părăsesc potecile bătute, pentru că riscam să calc peste una din grădinuţele Fetei Pădurii şi să mă întorc în sat definitiv pocită. La răscruci bîntuie fiinţe malefice și de aceea, în satele vechi, aceste locuri deschise erau protejate simbolic cu troiţe sau fîntîni cu cruci. Conştient sau nu, acest obicei se perpetuează şi în condiţiile schimbării radicale de mentalitate: într-un sat din Buzău, răscrucea era marcată de omniprezentul chioşc Coca-Cola, al cărui acoperiş îngloba însă şi troiţa. De fapt, troiţele, crucile de gard, crucile de fîntînă, crucile de punte, codrul de pîine şi ulcica cu apă proaspătă din merindare constituiau protecţia simbolică de contactul la drumul mare cu străinul de sat, pentru că oamenii locului cunoşteau alte căi, potecile, scurtăturile, pîrleazurile.
O reprezentare plastică a sensurilor despre care am vorbit este Calea rătăcită, scrisă pe ouăle de Paşti, o cale fără început şi fără sfîrşit, un labirint în care ajungi de unde ai plecat. Este drumul celui care nu ţine postul şi se rătăceşte. Fără direcţie, drumul nu mai are sens, e un termen fără conţinut. Pentru că drumul înseamnă, de fapt, nu doar trecere, ci şi schimbare de stare. De aceea, poate, e greu de imaginat o sărbătoare, cu tot ce presupune ea ca pregătiri şi desfăşurare, în absenţa drumului, a alaiului sau, pur şi simplu, a preumblării. Şi, pentru că e decembrie, hai să vedem ce se petrece în acest sens de Crăciun.
În satul vechi, în preajma sărbătorii, părea că toată lumea are treabă în afara gospodăriei, într-un du-te-vino continuu de oameni, gesturi, şoapte, obiecte, duhuri. Preotul umbla din casă în casă cu icoana, binecuvîntînd; copiii mici colindau cu Bună dimineaţa şi înşirau colacii primiţi, pe o nuia de alun, frumos scrijelită, ca să se mire dracii şi să nu le spurce darurile primite; copiii mai mari colindau cu Steaua, la ferestrele caselor; tinerii colindau în cete şi, dacă se întîlneau în drum, se înfruntau; gazdele se duceau la vecini cu bucate de pomană pentru odihna morţilor şi pentru sănătatea celor vii; femeile mergeau la cimitir şi tămîiau mormintele; pînă şi sufletele strămoşilor coborau în sat, să stea la masă cu neamurile; bărbaţii ieşeau în curte şi atingeau unelte şi animale, ca să le fie drag să muncească cu ele; hoţii ieşeau la furat, pentru că, dacă nu erau prinşi de Crăciun, nu mai erau prinşi tot anul următor; străinilor nu li se închidea poarta, ca să nu se închidă şi norocul gospodăriei.
L a oraş, astăzi, fojgăiala este aidoma, doar că mai dezordonată. Parcă toate activităţile se petrec afară, în drum şi în pieţe. Pe trotuar se încing grătarele cu mici şi cîrnaţi, în plin post; se vinde şi se cumpără orice pe stradă, frumos ambalat; se colindă printre blocuri, cu capra sau cu Irozii, de-a valma; în pasaje şi în pieţe, se desfăşoară concerte rock; pe maşini sau pe umeri se transportă brazi; în tîrguri, pe tarabe, se afişează brăduţi împodobiţi cu ouă pictate handmade; la intersecţii, pe carosabil, toţi poliţiştii oraşului, în uniforme fosforescente, fluidizează circulaţia, în sunete de fluier, menite să protejeze şoferii de ceasul rău; tineri şi bătrîni chiar merg la biserică să se spovedească şi să se împărtăşească; femeile chiar merg la cimitir, cu coroniţe de brad împodobite cu globuleţe strălucitoare, să ştie şi morţii lor că a venit Crăciunul; şi, uneori, preoţii chiar mai colindă cu icoana din casă în casă.
Vechiul şi noul, satul tradiţional şi oraşul contemporan, într-un continuum greu de descifrat, iau în posesie drumurile în preajma sărbătorilor. De ce nu stăm acasă? Pentru că, slavă Domnului, încă mai avem nevoie unii de alţii ca să sărbătorim.
Ioana Popescu este etnolog.