In Diaspora Provincia est

Străinătatea pare să solarizeze o naţiune. Adică să-i mărească la maximum contrastele. Nu găseşti provincialism mai trist decît în diaspora unei naţiuni, alăturat celor mai noi curente, tot ale ei. Parcă dispare media aceea indiferentă, majoritară în societatea-mamă, şi diaspora devine un sat în care se duc lupte între cei înţepeniţi în canoane diverse şi cei neîmpăcaţi nici cu canoanele, nici cu ţara-mumă, nici cu ţara-gazdă, nici cu inerţia acestei lumi în general. Ce e foarte trist e că, pînă la apariţia ICR (odată cu debarcarea foştilor comunişti de la guvernare), centrele culturale ale României din străinătate aveau ca vizitatori, în proporţie de 90%, acea provincială şi tristă parte a diasporei româneşti. Centrele culturale, sub trista egidă a unui Minister de Externe cel mai adesea înţepenit în mentalităţi ale "epocii de aur", nu se adresau practic lumii întregi, vienezilor, newyorkezilor sau berlinezilor, ci doar românilor care trăiau acolo. Şi nu oricărui român: celor mai retrograzi, inculţi, derizorii şi trişti dintre ei. Nu le fac o vină lor, publicului de atunci. Ci acelor centre culturale. Activitatea lor era una incestuală: expoziţii ale clubului de fotografi amatori "Nufărul" din cîte un mic orăşel românesc erau "vernisate" de cîte un blazat ataşat cultural, venit în străinătate cu speranţa să-şi poată cumpăra, după cîţiva ani, măcar nişte anvelope noi pentru vechea lui Skoda, din proasta diurnă plătită de statul român. Totul se întîmpla în faţa unui public veşnic acelaşi, format din 30-40 de imigranţi români de vîrsta a treia, credincioşi acelor pseudovalori naţionalist-comuniste care le fuseseră instilate în aceleaşi centre culturale, însă înainte de 1989. Moştenirea culturală creată de generaţia infamă a şi astăzi veşnic activului Adrian Păunescu trăia în acea iradiere tristă, falsă şi împăiată a pseudoculturii române din străinătate. În timp ce ataşatul cultural citea pomelnicul deschiderii expoziţiei, doamnele în vîrstă se conversau, comic şi ilogic cam ca un personaj din Zbor deasupra unui cuib de cuci, cu cîte un student rătăcit pe-acolo. Unu-doi străini autentici erau de obicei prezenţi, şi ei clienţi permanenţi, reprezentînd aceeaşi secţiune socială comic-tristă, doar că a ţării-gazdă. Cei tineri, după ce treceau o dată, de două ori prin centrele culturale, îşi luau cîmpii, lucru hotărît fiindcă tot ceea ce amintea de România, în acea emigraţie, era siropos, prăfuit şi deprimant. Şi ce ar fi putut vedea în expoziţiile acelea? Cu rare excepţii, centrele culturale prezentau o imagine veridică a celui mai trist diletantism românesc: artişti puşi pe lista expozanţilor de către cunoscuţii lor din Ministerul de Externe, cu o artă de calitate îndoielnică, transformînd de obicei sala de expoziţie într-un fel de cramă cu specific românesc, în care, la vernisaj, primeai pişcoturi de şampanie alături de sărmăluţe şi mămăligă, în timp ce pe pereţi atîrnau pseudoicoane, ştergare şi pictură diletantă. Conversaţiile siderante completau armonios tabloul general. ÎNTRE CRAMA CULTURALĂ ŞI ARTA CARE DESCHIDE MINŢI Pe acest fundal, noua instituţie a ICR a venit în străinătate ca o extraordinară eliberare, odată cu dispariţia de la guvernarea din ţară a foştilor comunişti şi corupţi notorii (care, să nu uităm!, erau, cultural vorbind, reprezentanţii mediocrităţii româneşti). Chiar dacă revoluţia nu s-a încheiat, şi ICR ar mai putea îmbunătăţi multe lucruri, e limpede că centrele culturale româneşti au intrat în firesc şi normalitate. Nu mai e ruşinos să mergi acolo şi nu te mai simţi ca în Balul pompierilor. Nu numai că un popor îşi merită conducătorii (frază de graffiti care trona, în anii ’90, pe mulţi pereţi din centrul Bucureştiului), dar îşi merită şi culturnicii: dacă încă îi iubim pe cei ca Adrian Păunescu, atunci merităm nişte crame cu specific românesc, în loc de sedii ale Institutului Cultural Român din străinătate (şi viceversa). Propun o astfel de acţiune ICR-ului din New York: "Arta românească pentru nostalgici: seară de cramă cu portrete ale foştilor conducători. Recital din Adrian Păunescu şi melodii de la Cenaclul Flacăra". În felul acesta, editorii ziarului New York Magazin vor fi satisfăcuţi, vor urma cronici elogioase, preluate imediat de mass-media românească. Cred, de aceea, că arta contestatară a tinerilor n-a mers destul de departe. Am fi avut nevoie, da, de penisuri (univoce de data aceasta) în expoziţii, cît mai realiste şi cît mai uriaşe, dacă ele ar fi ajutat să se spargă şi ultimii furunculi de după 1989, în care s-a acumulat atîta puroi uman. Nu poţi schimba mentalităţile unei societăţi prin mîngîieri pe creştet, înţelegătoare, a unor pensionari de serviciu ca Adrian Păunescu, vinovaţi de atîtea crime culturale. Le poţi schimba prin luptă deschisă, prin afirmarea de poziţii radicale. Prin obligarea celor mai conservatoare forţe să iasă la rampă, să spună ce gîndesc, pentru a se discredita de la sine. Nu sîntem singurii cu astfel de probleme: în Austria, extrema dreaptă (uneori prezentă în Parlament) aplică expresii ca "murdăritori de cuib" artiştilor şi scriitorilor celor mai faimoşi ai ultimilor 30 de ani, care au îndrăznit să pună sub semnul întrebării comoditatea călduţă şi stupidă a unei societăţi înţepenite. Iar generaţia acţioniştilor din anii ’70 a scandalizat Viena cu cele mai trăsnite acţiuni publice, dar a eliberat-o, în acelaşi timp, de fantomele unor valori călduţe. Cred în forţa de regenerare inerentă oricărei societăţi întinerite, inclusiv a celei româneşti, dincolo de pesimismul nostru al tututor, şi cred în faptul că tinerii oricărei ţări au intuiţia necesară pentru a distinge între conservarea unor canoane false şi promovarea unei arte care să deschidă minţi. Ce înseamnă arta autentică, ce înseamnă rolul ei formator pentru generaţiile noi e o dezbatere de principiu care poate fi găsită în cărţi şi în alte locuri, şi nu cred că e cazul să explic. SENSURI NOI PENTRU SIMBOLURI VECHI Ce ar trebui să prezentăm lumii, la ICR, în New York sau Berlin? Există doar două criterii, valabile în arta tuturor timpurilor, de la Ghilgameş la Atomic Fairy: Calitate şi Autenticitate. Dacă acestor două criterii le corespunde arta clasică românească sau artişti care reprezintă curente mai puţin noi, sînt convins că ICR le va expune. Dacă aceloraşi criterii le corespund tinerii care au expus de curînd la New York, e la fel de justificată invitarea lor de către ICRNY. Trăim o epocă în care, ca niciodată, conştientizăm valoarea şi modul de funcţionare al sistemelor libere, autoregulative. Cultura nu face nici ea excepţie: într-o societate în care, dincolo de ideologii şi crezuri politice, s-a constatat pragmatic că autoreglementarea funcţionează cel mai bine (economie de piaţă versus economie centralizată), este evident că trebuie să ne promovăm cultura ca pe un organism viu, şi nu ca pe un fluture uscat şi friabil, prins cu un bold în insectar. Organismele vii presupun eşecuri şi reorientări, încercări libere de cele mai diverse tipuri. Animată de o toleranţă pentru poziţii individuale (neignorînd, desigur, valorile cardinale ale eticii), societatea ar trebui să privească cu pasiune experimentele de orice fel ale artei contemporane româneşti. Arta e singurul fenomen care exprimă sufletul nostru de astăzi, complex şi multifaţetat, într-un moment istoric în care, plimbîndu-ne prin mall-uri şi stînd la televizor, nu mai acordăm nici măcar un minut pe zi culturii. În acelaşi timp, ICR are datoria majoră de a crea o imagine culturală nouă (şi mai ales veridică şi autentică!) a României de astăzi (aşa cum e ea!). Imaginea culturală a României în lume e încă aproape inexistentă astăzi şi se află la un firav început. Gîndiţi-vă un pic doar la următorul scenariu: cum ar fi ca expoziţiile de artă americană la Bucureşti să fie cu pălării de cowboy desuete, cu coruri de băieţei care cîntă "Oh, Suzanna" şi cu fotografii ale clubului de amatori Sweet Prairie of Texas? Îmi amintesc de expoziţia americană de artă pop din anii ’70, din Bucureşti, cu Rauschenberg şi Warhol, care, cu toate că încă eram copil, mi-a schimbat radical percepţia despre artă, dar şi despre America, ştiută pînă atunci doar din western-uri. America înseamnă şi cowboys, aşa cum România va însemna totdeauna şi căluşarii. Însă fără o artă vie, care să fie un dialog particularizat cu întrebările şi tendinţele majore ale lumii, ICR nu ar putea crea o imagine autentică a României. Aştept mai multe expoziţii curajoase şi vii, chiar cu riscul ca ele să nu aibă o valoare perenă. Însă o cultură este răspunsul unei generaţii, formată de o anumită tradiţie şi un anumit trecut, la întrebările de astăzi ale lumii. Nu este (doar) un insectar de elemente cardinale din trecut, privite idolatru. Cred că ceea ce distinge România de astăzi de România comunistă de alaltăieri este degustarea şi experimentarea (uneori inconştientă, dar aproape totdeauna fermecătoare) a libertăţii. Amprenta culturii româneşti de azi este o mixtură de înţelepciune a generaţiei formate în privaţiunile comunismului şi de ludic-curajoasă preluare a ei de către o generaţie foarte tînără, într-o cheie nouă, solară (rebuturile culturale ale comunismului au dispărut de mult din scenă, supravieţuiesc doar în Parlament). Ele două - generaţia înţelepţilor şi generaţia eliberaţilor - formează un tot dinamic şi cu adevărat special - cred eu - în peisajul lumii. Dacă nu ar fi aşa, nu am fi avut anul trecut un Cannes românesc. Cred că ICR procedează bine că nu face alegeri formale, ci de esenţă. Ceea ce poate fi România nu este nici icoana pe sticlă, nici ia populară, nici valorile clasice sau moderne ale unei culturi desigur foarte bogate. Ceea ce poate fi România pentru străinătate este o stare de spirit, un mod particular de a înţelege şi de a simţi lumea. El nu e legat de o formă anume, de Rapsodia Română sau de simboluri ale unui naţionalism de secol XIX, prelungit caricatural în anii ceauşismului. Cînd simbolurile se golesc de conţinut, ele trebuie reumplute cu sensuri noi, vii, contemporane. Simbolurile trăiesc prin re-umplere cu viaţă, nu prin împăiere. Horia Marinescu este arhitect. Din 1991, este stabilit la Viena.