În cumpănă, între două lumi

8 februarie 2017   Tema săptămînii

Cine sîntem? Cum ne definim identitatea? Puține întrebări au o mai mare importanță în ziua de astăzi și nimic nu te obligă mai tare să le confrunți ca emigrarea. Pentru majoritatea dintre noi, răspunsurile la aceste întrebări sînt strîns legate de geografie. Ne definim prin locurile cărora simțim că le aparținem și unde ne simțim în siguranță, pe care le asociem cu fericirea, cu speranțele și cu emoțiile noastre pozitive. Atunci cînd pleci de acasă lași în urmă și o parte din tine.

Scriitorul italian Claudio Magris spunea că „orice identitate este totodată oribilă, căci pentru a exista trebuie să traseze o graniță și să respingă tot ce se găsește dincolo de ea“. Cînd alegi să renunți la spațiul în jurul căruia îți construiești granița, devenind emigrant, alegi să trăiești între două lumi.

Mă număr printre cei 3,5-4 milioane de români care au ales să facă asta. Un studiu realizat de Organizația Națiunilor Unite în 2015 arată că trăiește în afara României echivalentul a 17,5% din populația țării, unul dintre cele mai ridicate procente din UE. Cu alte cuvinte, unul din șapte români trăiește în afara granițelor fizice.

Numărul românilor care au ales calea migrației a început să crească începînd cu 2002, atunci cînd statele membre Schengen au renunțat la vizele pentru cetățenii români, și a cunoscut o accelerare rapidă în 2007, odată cu intrarea României în UE. În cazul meu, momentul plecării din România a fost în septembrie 2014, în anul în care piața muncii din Marea Britanie s-a deschis și pentru români.

Experiența mea de emigrant nu se compară cu ceea ce trebuie să fi trăit cei care au ales să plece acum cîteva decenii. Este mai ușor ca oricînd să rămîi conectat la realitatea românească. Dacă acum douăzeci de ani plecarea din România însemna o rupere fără echivoc de tot ceea ce se petrecea în țară, astăzi este foarte ușor să rămîi într-o bulă românească. În aproape orice țară din Europa, românii pot urmări posturile TV de „acasă“, fie cu ajutorul receptoarelor de satelit, fie direct pe Internet, iar Whats­App, Skype, Messenger și Facebook te pot menține în aceeași bulă. Datorită tehnologiei, astăzi pot ține legătura cu mai mulți români decît ar fi putut să o facă un locuitor al României anilor ’90.

Dincolo de legăturile virtuale cu țara, este totodată mult mai ușor să îți creezi o „bulă românească“ în care să trăiești. Jurnalistul Petru Clej estima că în Londra trăiesc aproximativ 100.000 de români, adică la fel de mulți ca în reședințe de județ precum Satu Mare. Dacă dorești să fii înconjurat de români și să ai la îndemînă magazine și restaurante românești, trebuie doar să-ți cauți o locuință în zone precum Wembley sau Stratford.

Așadar, cine pleacă azi din România nu pleacă pe deplin, nefiind forțat să adopte aceeași geografie mentală care duce la pierderea unei părți din identitate. Dacă vrei să continui să trăiești în România virtuală, o poți face neîngrădit. În plus, dezvoltarea liniilor aeriene low-cost face vizitele acasă mult mai ușoare.

La prima vedere, toate aceste elemente ce îți permit să rămîi cu un picior în România ar putea sugera că întoarcerea în țară e mai ușoară. Din experiența mea, însă, efectul este cumva opus: faptul că nu există o rupere completă de România previne privirea țării printr-un filtru romantizat, care ar putea încuraja revenirea în țară. Totodată, posibilitatea de a face vizite dese pentru a stinge dorul de familie și prieteni permite menținerea unei identități duale, în care este păstrată și cea asociată „casei“ din București, și cea dezvoltată în lumea nouă. Acest lucru explică parțial de ce doar 3-5% din românii din diaspora își exprimă intenția fermă de a se întoarce acasă.

Plecarea mea face parte dintr-un curent mondial al migrației. Pe lîngă cei ca mine, ce lasă un oraș pentru o altă metropolă, „o treime din populația planetei va părăsi spațiul rural pînă la finalul acestui secol“, nota Doug Saunders în cartea sa Arrival City, într-o ultimă mare migrație asociată urbanizării. O bună parte din acești oameni vor ajunge în alte țări. Dacă astăzi jumătate din populația planetei – și 54% din populația României – trăiește în mediul urban, la finalul secolului toată planeta va fi pe trei sferturi urbană, un procent întîlnit azi în țările bogate. Românii sînt și ei parte a acestui proces de urbanizare, pornind din satele românești și ajungînd în orașele altor țări europene.

Migrația a dus la creșterea celor ce se definesc în primul rînd drept „cetățeni al lumii“, la fel ca Diogene, cel căruia îi datorăm cuvîntul „cosmopolit“. Cercetările sociologice sugerează că această identitate are din ce în ce mai mulți adepți. În 2016, un sondaj desfășurat în 18 țări a arătat că 51% din respondenți se vedeau pe sine mai întîi drept cetățeni globali, și abia apoi drept cetățeni ai țării în care trăiesc. Cel mai mare procent de „cetățeni globali“ se găsea în țările aflate în curs de dezvoltare, pe cînd în statele bogate numărul celor ce se defineau astfel era în scădere. În Germania, țară ce tocmai deschisese granițele pentru un milion de refugiați, se înregistra cel mai mic procent din ultimii 15 ani al celor ce se defineau drept cetățeni globali: 30%. Totuși, atunci cînd respondenților li se ofereau cinci identități distincte ca variante de răspuns, mai mult de jumătate alegeau cetățenia țării lor drept cea mai importantă. Lionel Bellier, director asociat la GlobeScan, explica pentru FT că „nu este o contradicție. Poți să te simți din ce în ce mai mult parte a unei societăți globale, spre exemplu făcîndu-ți vocea auzită prin social media, dar cetățenia națională rămîne puternică pentru majoritatea oamenilor dacă sînt nevoiți să și asume o identitate“.

Această nevoie pare să se manifeste în cazul germanilor, dacă privim procentul scăzut de oameni care se proclamă cetățeni globali. Reacția lor este ușor de înțeles, odată ce luăm în seamă observația lui Magris. Atunci cînd identitatea ne este amenințată, granița care ne separă de tot ce nu sîntem trebuie să fie mai vizibilă. Aceeași reacție se poate vedea în întregul Occident, iar această criză de identitate a răsturnat vechile axe din politică. Astăzi nu se mai poate vorbi despre „stînga“ și „dreapta“, ci despre un conflict între cei ce pledează pentru o identitate închisă, național-etnică, și cei ce susțin o societate deschisă, pluralistă.

Cel mai cunoscut exemplu este, desigur, Donald Trump, care și-a asumat explicit sloganul „America First“, folosit mai întîi de aviatorul antisemit Charles Lindbergh, și care a anunțat în campanie că luptă împotriva „globaliștilor“, denumire folosită și de extrema dreaptă europeană pentru a-i eticheta pe cei ce susțin pluralismul.

Ca imigrant român în Londra, am resimțit această reașezare a eşichierului politic anul trecut, odată cu referendumul pe tema ieșirii din Uniunea Europeană. Am perceput decizia de a părăsi UE și valul de violențe împotriva imigranților drept o îngroșare a graniței descrise de Magris. De altfel, studiile efectuate asupra celor ce au votat pentru Brexit au arătat că imigrația a fost principalul motiv ce i-a îndemnat să voteze așa. Ulterior, premierul britanic Theresa May a transmis același mesaj iliberal într-un mod explicit, în cadrul conferinței Partidului Conservator, cînd a spus ferm: „Dacă ești de părere că ești un cetățean al lumii, ești cetățean niciunde“ („If you believe you’re a citizen of the world, you’re a citizen of nowhere“).

Un fost ministru britanic, David Willetts, crede că educația primită de Theresa May îi influențează perspectiva. Dacă majoritatea prim-miniștrilor britanici studiază PPE (filozofie, politică și economie), May este primul premier ce a urmat Facultatea de Geografie. De aceea, crede Willetts, îi pasă mai mult de locuri, de conservarea lor și de modul în care oamenii sînt atașați de ele. Schimbarea comunităților în care trăiesc oamenii pare să fi provocat și ieșirea din UE, căci un studiu arăta o corelare puternică între gradul de schimbare a procentului de imigranți și votul în favoarea ieșirii din UE, vot ce poate fi asimilat respingerii schimbării bruște a identității locale.

Eu aleg să mă definesc prin ambele identități. Sînt român, conectat în permanență la realitatea românească, și totodată mă consider un cetățean global, pentru că rezonez cu valorile iluminismului ce compun această identitate: libertatea, toleranța, rațiunea, egalitatea în fața legii, drepturile universale. Faptul că Londra este principalul exponent al acestor valori, ce stau la baza democrațiilor liberale, este motivul pentru care m-a atras Marea Britanie.

În clipele în care scriu aceste rînduri, România este într-un moment de cumpănă, în care își definește la rîndul său identitatea. Deși pot fi doar virtual alături de cei ce dau zi de zi, pe străzile orașelor, un răspuns ferm la întrebarea „Cine sîntem?“, nu m-am simțit niciodată mai aproape de ceilalți români și mai mîndru că împărțim aceeași identitate. Geografic sînt departe, însă fragmentul din mine pe care l-am lăsat în România e viu în fiecare zi atunci cînd văd imaginile prin livestream, pe Facebook și în mesajele de la familia și prietenii din Piața Victoriei. Mă simt „acasă“ alături de toți cei pe care-i văd uniți apărîndu-și valorile, fie că se află la București, la Iași sau la Oslo. Aceste momente ne reamintesc că nu sîntem doar noi, cei plecați, între două lumi: acolo se găsește acum și România. Îmi doresc ca românii care s-au unit pentru a-și scrie destinul și identitatea să reușească, așa cum au făcut-o și acum un secol și să ne revedem cu toții acasă. 

Marius Comper trăiește la Londra este asociat editorial la NewsNow.co.uk

Mai multe