„În comedie, actorul trebuie să ştie în cine dă“ – interviu cu Stela POPESCU

În anii ’70-’80, pentru foarte multă lume Revelionul era aproape una cu programul de televiziune. Se făceau acele programe foarte elaborate, deosebite total de ceea ce vedem astăzi la televiziuni. Cum se produceau emisiunile acelea de divertisment?

Revelionul era, de fapt, marea sărbătoare a anului, iar lumea credea foarte tare în televizor. Cînd a apărut, televiziunea era o minune a lumii. Programele erau lucrate. Întîi că pregătirea Revelionului la televiziune pornea de la începutul lui octombrie. Mersul lucrurilor era cel firesc, adică întîi scriitorii scriau programul acestui Revelion, imaginau scenete, monoloage, pe care le discutau apoi cu regizorii. Pe urmă se făcea distribuția. Revelionul era tratat ca un mare spectacol, de divertisment, bineînțeles. Și abia după ce se fixau materialele, distribuțiile, regizorii, decorurile, tot, tot, începeau discuțiile cu actorii și filmările. Multă lume spune că lucrurile astea începeau devreme pentru ca să poată fi cercetate și controlate mai bine de către ideologii partidului. Era poate și asta, dar nu numai, fiindcă actorii sînt inteligenți și știau precis ce putea să treacă și ce nu. Și nu voiau să muncească degeaba, pentru ca apoi să nu treacă. Însă și la calitatea materialelor era un control perfect. Dacă ceva nu ieșea bine se făcea din nou, nu existau discuții. Nu erau emisiuni ca acum, așa-zis spontane, care sînt cu două tăișuri. Nu oricine e ca Andrei Pleșu, să vină să vorbească și să-l asculți cu gura căscată. Sînt oameni care nu reușesc să lege bine două fraze și țin televizorul ocupat cîte o oră. Și ce idei poate să-ți dea un individ care nu știe nici să vorbească? Această așa-zisă libertate de a vorbi, de a se exprima fiecare după capul lui, nu e chiar cel mai deștept lucru din lume atunci cînd se uită la tine o țară întreagă.

Cu cenzura vă confruntați des?

Tot timpul. Noi făceam spectacolele celebre de la Boema. De ce mergea atîta lume acolo? Fiindcă așteptau să se mai spună cîte ceva, ăsta era, de fapt, scopul. Și știa Puișor (textierul Mihai Maximilian – n.r.) să le spună în așa fel încît ele să scape, cum s-ar zice, de cenzură. Chiar ăia mari care mai veneau și-și dădeau seama despre ce era vorba începuseră să mai tacă, nu făceau scandal. Sigur, se mai găsea și cîte un cap mai pătrat. De obicei ăștia sînt, și erau și atunci, oamenii mai proști, mai nepregătiți. Ăia aveau ochelari de cal. Bineînțeles, exista cenzură, dar mai importantă era deja autocenzura. Profesioniștii știau cum să facă programele. Lumea trebuia să se distreze. Și doar nu era să faci revoltă la Revelion, n-ar fi avut nici un rost și nici un efect.

Ce ar trebui să preia realizatorii de programe de divertisment de astăzi de la cei de atunci?

Să nu ajungă la mîna oricărui individ care vine acolo și vorbește. Să organizeze totul ca un spectacol, ca o piesă de teatru mare, gîndită de un creator. Nu să fie chemați la întîmplare niște tineri care vorbesc degeaba. Asta se face la club, pe unde se întîlnesc ei, acolo e altceva. Dar un program de Revelion la o televiziune trebuie să întrunească gustul majorității. Și al tinerilor, și al bătrînilor. Și atunci ai nevoie de scriitori și regizori care să se ocupe de treaba asta, iar rezultatul final trebuie să fie un spectacol cap-coadă foarte bun. Astăzi lucrurile se fac cam la întîmplare. Cîntăreții sînt cei care se apără cel mai bine, vorbesc de cei mari, de Loredana, de Andra, de Bittman… Ăștia își fac datoria pentru că ei cîntă și trebuie să cînte bine. Că le mai pune în spate o floare sau cine știe ce decor, nici nu mai contează. Mi-aduc aminte cînd au apărut la noi DVD-urile prima oară că erau multe cu efecte speciale și tot felul de minuni. Dar într-unul nu era decît Barbra Streisand cu Fred As­taire, cred, și încă cineva, care stăteau lîngă un pian și cîntau. Era cel mai frumos spectacol. Pentru că aveau ce să spună. Despre asta e vorba. Dacă n-ai ce să spui, trebuie să-ți pună, iartă-mă, artificii și-n fund și-n urechi, peste tot, să scoți flăcări pe nas și cică e Revelion. Ăla nu e Revelion.

Ați încercat, dvs. și cei care mai știu cum se făceau înainte programele la televizor, să vorbiți, să-i influențați, să-i învățați pe cei de acum să le facă?

Noi am încercat. Și am refuzat multe materiale pe care le propuneau ei și am refuzat de multe ori să ne ducem din cauza acestui sistem de improvizație fără har (se și improvizează, sigur, dar cel care improvizează are mai mult talent decît cel care învață pe dinafară, asta nu-i ușor). Primul lor răspuns, însă, e întotdeauna „N-avem bani“. Deci petrecerile din zilele noastre trebuie făcute gratuit. Așa că ei, atunci, se mulțumesc cu cine le pică acolo gratuit. Ne mai ducem și noi uneori, că nu poți să dispari din meseria asta. Dar și toți scriitorii de gen au murit. Eu am o teorie. Co­piii ăștia de acuma precis au talent, nu se poate să n-aibă, fiindcă poporul ăsta e plin de talent. Dar cred că ei nu știu ce se întîmplă în jurul lor. Nu știu ce e bun și ce e rău, cine e bun și cine e rău. Or, în comedie mai ales, în umorul de calitate care are un sens, actorul trebuie să știe în cine dă și în favoarea cui. Important e să dai în cel care-l nedreptățește pe cel slab. Or, dacă nu știi cine e unul și cine altul… sau dacă nu mai știi la ce partid să mai mergi pentru bani, n-o să scrii niciodată umor de calitate. Mi se pare că tinerii n-au înțeles încă meseria asta. Unii au eșuat foarte repede în vulgar. Au văzut că e voie și le e mult mai ușor să scrie o porcăriuță deocheată decît să se gîndească, de exemplu, „Ia să văd cum să mă iau eu de ăștia care și-au dublat salariile înainte de alegeri“. Parlamentarii care-și adaugă la 9000 încă 9000, cînd țara trăiește cu pensii de 250 de euro. Păi, nu se poate așa ceva, eu am crezut că n-aud bine. Păi, dacă erau acuma Puișor sau Grigore Pop sau Dan Mihăiescu sau Sava, ooooh, păi ar fi fost ceva… Multe probleme se pot trata cu haz mare și în așa fel încît să-l mulțumești și pe spectator, care să zică „Are dreptate, domnule!“ și să spere că poate se schimbă ceva. Asta era zicala înainte: „Spuneți voi acolo, că poate se schimbă ceva“. Tot nu se schimba nici atunci prea mult. Și mai era ceva în vremurile alea. Cei care realizau programul de Revelion aveau grijă întotdeauna să-i pună acolo pe marii artiști. Întotdeauna întrebau unde-i Toma, unde intră Amza, unde-i Bibanu, unde-i Angela. Vedete pentru toate gusturile.

Spectacolele acelea de prin anii ’70 erau înregistrate, deci în noaptea de Revelion dumneavoastră și cei care le alcătuiseră erați liberi. Vă uitați la televizor?

Da, bineînțeles! Ne uitam să vedem ce am făcut. Pentru că în timpul lucrărilor nu prea aveam cum să ne uităm să vedem ce a ieșit. Ne uitam deci la emisiuni, în seara aceea sau a doua sau a treia zi, cînd se dădeau reluări.

Astăzi vă mai uitați la televizor de Revelion?

Nu mă mai uit decît dacă e ceva care mă interesează. Eu nu prea mă mai uit la televizor în general. Mă uit la filme, fiindcă îmi plac filmele. De exemplu, mă uit la Las Fierbinți, pentru că distribuția este inteligentă, toți sînt buni, și bărbații, și femeile, iar țesătura spectacolului spune ceva. E mentalitatea asta a românului de a se lua peste picior. Nu se mai gîndește că o duce prost, îl ia peste picior și-și bate joc de aproapele lui. Și face și haz de necaz.

Cum vă amintiți Revelioanele în particular, cum petreceați?

A, păi, se pregătea. Visam Revelionul cu două luni înainte. Făceam seri speciale înainte, ne întîlneam cu prietenii, la unul sau la altul, și făceam programul de Revelion, ne repartizam sarcinile. Unul zicea „eu fac ciolanul cu fasole“, altul spunea „eu fac piftia de curcan“, altul era cu tortul sau cu cozonacii. Și în contul acestor pregătiri mai trăgeam un chef înainte, ha, ha, ha. Și mai făceam o petrecere și după, titirițoiul, cum se cheamă cel de a doua zi, cînd mănînci resturile. Era și o oarecare liniște. Dar sigur că ne lipseau o mulțime de lucruri. În primul rînd, lipsea libertatea de a vedea și de a face ce-ți place. Unii zic „mie ce-mi folosește că a fost Revoluție, nu mi folosește, că o duc mai prost“. Dar omul nu trăiește numai din cîrnați. Poate ai curiozitatea să vezi Parisul, poate vrei să te duci și tu la Las Vegas, poate vrei să te duci în Suedia sau poate vrei să te duci în Australia și te și duci. Dacă vrei și dacă poți. Dar înainte nici nu puteai, nici n-aveai voie și stăteai numai aici. După părerea mea, zăcutul ăsta într-un sos propriu opacizează mintea omului, care e automulțumit că i ajunge kilogramul ăla de carne pe care-l are și-i ajunge c-a pus mîna pe niște ouă. Era prea strîmtă viața noastră de atunci, prea săracă.

Lumea aduna o mulțime de alimente pentru Revelion, ca măcar atunci să-și poată satisface poftele reprimate întregul an.

Nu mai spun că din salam se făceau sarmale. Gospodinele strîngeau peste an salam italian și îl puneau la congelator, ca să aibă de Crăciun ce să toace să facă sarmale. Nu se poate așa ceva. Viața asta e așa de scurtă, dacă o și chinui în halul ăsta, dacă mori fără să fi văzut nimic și te mulțumești că ai avut salam ca să faci din el sarmale… Nu se poate ca un popor să fie ținut la nivelul ăsta. E ultima treaptă a existenței. Dar omul se adaptează, trebuie să-și găsească culoarul lui, să se salveze.

Ce sperați de la anul 2017?

Întîi sper să fiu sănătoasă, să lucrez în continuare. Mi-am mai luat în spate o obligație. S-a înființat Teatrul „Stela Popescu“ pentru copii. Trăim în perioada asta de globalizare și de răspîndire a sexului în tot ce se cheamă comedie. Iar copiii ăștia care merg pe stradă sînt traumatizați de zgomotul muzical și de textele oribile. Nu se mai cîntă muzică populară românească pură. Noi vrem ca la acest teatru copiii să asculte muzică frumoasă, muzică românească curată, să vadă dansuri românești. Ăsta e scopul nostru: folclorul pentru copii. Chiar există festivaluri internaționale de gen, care au un centru la Veliko Tîrnovo, în Bulgaria, și la care se dau premii pentru spectacolele de folclor pentru copii. Iar noi am luat acum premiul cel mare la un festival de la Viena. Pe un spectacol numai de folclor, călușari, dansuri românești, costume. Toți soliștii noștri sînt absolvenți de Conservator, soliști de operă și operetă, cu glasuri frumoase. Și dansatorii sînt toți absolvenți ai școlii de balet. Nu e vorba de o improvizație de amatori. Vrem să oferim copiilor numai lucruri de foarte bună calitate. Ei sînt foarte avizi, ca un burete, vin să danseze cu noi pe scenă…

a consemnat Andrei MANOLESCU

Foto: adevarul.ro