În ce (mai) putem crede

27 mai 2008   Tema săptămînii

Cînd, nu de mult, am fost solicitat să creionez cîteva gînduri despre Mai ’68, am răspuns prompt da, şi aceasta din mai multe motive. Primul ţine de ceva foarte personal şi se referă la preţuirea străveche pe care i-o port celei care mi-a făcut propunerea. Celelalte raţiuni le pot dezvălui în continuare. Astfel, prin vîrstă, am aparţinut acelui segment omenesc denumit adeseori imediat după "evenimente" de Edgar Morin sau Alain Tourraine "al noului personaj colectiv din istorie: clasa vîrstei adolescente". Eram student la finele primului an, nu la Nanterre sau la Sorbona, ci la Universitatea din Bucureşti, unde asistam ca invitat oficial alături de un alt coleg de la Filozofie, Marin Vladimir, în Aula Mare, în chiar zilele în care Parisul fierbea, la discursul preşedintelui De Gaulle. Era, cred, 6 sau 7 mai. Cuvîntarea a durat exact atît cît ni s-a comunicat cu cîteva zile înainte, atunci cînd, fericit, mi-am ridicat invitaţia, adică exact 12 minute. Inutil să spun că eram mai mult decît încîntat să-l ascult şi să-l văd pe acest om care venea, parcă, din adîncurile istoriei; a celei grandioase, eroice, sublime şi tragice, deopotrivă. În acelaşi timp însă, citeam ziarele franţuzeşti cumpărate la chioşcurile de pe Bulevard şi ascultam "Europa liberă", de unde aflam că "Parisul este în flăcări", iar eroul nostru este contestat. Şi nu oricum, ci cu totul şi - se spunea - de către toţi. Prin urmare, sentimentele erau juxtapuse. Aşa fiind, ele puteau să locuiască împreună în suflet şi să nu se tulbure reciproc. Bănuiesc că la fel se petreceau lucrurile şi în ceea ce-i priveşte pe colegii mei. Asta cel puţin cîteva luni după aceea. În fapt, nu atunci şi nici după ce am citit - pot spune - enorm despre subiectul care mă interesa (la noi cele mai oneste intelectual analize erau cele ale lui Fred Mahler), mi s-a conturat, în timp, această interpretare pe care o expun succint. Sper să nu vulgarizez. Astfel, pentru mine "Mai ’68" este un cvasi-echivalent, în secolul XX al lui 1789, 1830, 1849, dar şi al Comunei din Paris. El n-a fost însă nicidecum o revoluţie în sensul clasic al termenului, ci o revoltă. El n-a avut dinamica violentă a acestora, dar, aidoma lor, a fost, cu certitudine, o cotitură-ruptură, în ţesătura adîncă a modului de viaţă. Viaţa publică şi cea cotidiană a europeanului occidental şi a americanului n-au mai fost aceleaşi după Mai ’68. Într-un fel, acel mai a consemnat în plan moral şi în orizont simbolic o tăietură, o separaţie brutală, radicală, între două tipuri de convingeri şi de viziuni care au apărut, parcă, fără nici un preaviz. E vorba, în primul rînd, de o simbolistică morală ce a purtat cu sine două grupuri mari de oameni din spaţiul public francez. Unii - cei care au suportat două războaie sîngeroase, o victorie şi o capitulare, colaboraţionismul, dar şi Rezistenţa, în sfîrşit, Eliberarea - inclusiv reprezentantul lor exemplar De Gaulle, dar şi Malraux au depus mărturie pentru o etică a situaţiilor-limită, dar şi pentru ideea de ordine şi conservare a unei "moşteniri măreţe a Franţei" - ca opus al dezonoarei capitularde din vreme de război, dar şi ca refuz al anarhiei ce i-a urmat acesteia. Ceilalţi sînt cei care au crescut şi au trăit în experienţele paşnice ale reconstrucţiei făcute însă cu efortul aceloraşi actori din generaţia trecută. Sînt cei care au asimilat un etos al liberării de prejudecăţi, într-un timp al despărţirii de multe iluzii. Eliberarea din ’44 era pentru ei "istorie" a celorlalţi, iar ceilalţi erau resimţiţi brusc ca opunîndu-se "eliberării" lor. Sînt, pur şi simplu, cei care aveau alte perspective de viaţă şi alte năzuinţe decît cele ale simplei supravieţuiri. Sînt cei care nu mai resimt atît de acut restricţiile penibile ale penuriei, dar care, în acelaşi timp, se simt încorsetaţi de birocraţie şi de un stat prea autoritar. Sînt cei care nu mai văd în afirmarea şi dezvoltarea individualităţii decît reprezentarea unui destin colectiv, unul plin de grandoare şi înfrăţit organic cu "istoria celor 150 de ani de trecut glorios". Sînt cei care se simt eliberaţi de constrîngeri şi obligaţii conformiste, tocmai cînd oferta de bunuri creşte şi se naşte sentimentul ambivalent de adorare a lucrurilor, dar şi de dispreţ al celor care se definesc doar prin consum şi posesie. Sînt cei care, înainte de a se manifesta ei înşişi în spaţiul public drept nişte revoltaţi, i-au citit şi i-au înţeles pe "tinerii furioşi". Sînt cei care începeau să nu mai înţeleagă şi să accepte vechile dispute politice legate de jocul ipocrit al partidelor. Sînt cei care refuză puterea "canonizată şi osificată" pentru că descoperă întrezărind alte spaţii ale puterii şi ale legitimităţii. De unde şi faimoasele sloganuri pline de paradoxuri şi de injoncţiuni paradoxale: "Este interzis să se interzică!"; "Fiţi realişti! Doriţi imposibilul!"; "Gîndirea care stagnează este gîndirea care putrezeşte". Acestea şi alte propoziţii situează divorţul între morala închisă şi cea deschisă, dintre etica modernă a datoriei necondiţionate şi cea postmodernă a "libertăţii responsabile", dintre etica "virtuţilor militare" şi cea a "virtuţilor militante", dintre "morala conformităţii" şi cea a "spontaneităţii", dintre "logica birocratică a vieţii" şi afirmarea unei vieţi duse "fără constrîngere şi fără sancţiune". În fond, dacă dorim să marcăm un moment al debutului frenetic al eticii postmoderne, atunci acesta nu poate fi decît "Mai ’68". În fine, dacă luăm în seamă toată evoluţia vieţii morale şi a celei politice, de atunci încoace, atunci am putea lansa ideea valabilă cel puţin în şi pentru anumite spaţii naţionale: asocierea dintre fenomene - precum deficitul de valori fundamentale, lipsa guvernării, instituţionalizarea spiritului exhibiţionist într-un climat de populism deşănţat - poate genera un alt Mai ’68. El nu trebuie neapărat "să cadă" în aceeaşi lună. Un posibil slogan ar fi: "Fiţi optimişti, nu indiferenţi şi cinici! Doriţi imposibilul!".

Mai multe