În căutarea reporterului pierdut

9 iulie 2019   Tema săptămînii

„Vorbește astfel încît să te‑nțeleagă și soacră-mea.“ Asta este, zic și eu, una dintre cele mai directe și exacte definiții ale rolului reporterului. Să vorbească simplu, clar și cît mai exact. Fraza de mai sus o tot repeta un regizor de studio dintr-o televiziune, om care văzuse multe la viața lui, inclusiv numeroși reporteri începători.

„E un meșteșug greu gazetăria, mă! Să mă întrebați pe mine cît de greu e! Ca să luminezi pe oameni, trebuie să fii întîi tu luminat. Să cunoști multe, să cugeți adînc, să alegi, să cerni și să dai publicului gînd bun, în fraze bune, care să slujească de model. Așa înțeleg eu gazetăria! (…) Cinste și gramatică – acestea sînt cele dintîi condiții ale unei prese bune. Cine vrea poate să aibă și idei. Dar nu e obligator.“

Vorbele acestea le-ar fi spus cineva destul de cunoscut chiar și azi, inclusiv pe social media: Ion Luca Caragiale. Cum și Conu Iancu a cochetat multă vreme cu gazetăria, merită să luăm de bune ideile sale despre cam ce ar fi nevoie pentru a face presă așa cum trebuie: (doar) de cinste și gramatică.

M-am tot gîndit, în zilele din urmă, la cele spuse mai sus. Am încercat să găsesc un răspuns la întrebările principale care au frămîntat o vreme opinia publică de pe la noi: „Ce se întîmplă oare în Basarabia (așa continuă să îi zică mulți români, în timp ce alții preferă Republica Moldova)? Cum este posibil?“. Altfel, au mai fost multe alte întrebări: de unde a apărut și cine este „păpușarul“ Plahotniuc? Cine a mai auzit să ai simultan – fie și pentru cîteva zile – două guverne și doi președinți? E vîndut Dodon la ruși? Cine este Maia (nu, nu e vorba de albinuța cu același nume)?

Desigur, toate dilemele de mai sus se referă la criza politică de la Chișinău, la procesul de dezoligarhizare și reformare a guvernării care pare să fi început acolo, la o nefirească coaliție de guvernare între pro-ruși și pro-europeni, la aparent neobișnuita alianță dintre Moscova și Occident pentru rezolvarea situației. Nu insist, sînt multe de spus pe acest subiect.

Așadar, de ce la noi a existat în spațiul public o asemenea stare de confuzie în ce privește cursul evenimentelor din Moldova de peste Prut? De ce nu am putut avea explicații clare și coerente pentru ceea ce se întîmplă acolo?

Sînt mai multe posibile răspunsuri. O să mă refer doar la cele care au de a face cu tema acestui număr al revistei. Așadar, una dintre posibilele explicații cred că are de a face cu (prea) puținii reporteri specializați, cu expertiză și experiență pe subiectul generic numit „Republica Moldova“.

Spun asta chiar dacă, la prima vedere, situația în acest caz nu pare atît de dramatică. În condițiile în care foarte-foarte puține redacții de presă – inclusiv mari, din Occident – își mai permit luxul de a avea corespondenți permanenți în afara țării, totuși există cinci-șase reporteri (și români, și moldoveni) care relatează constant despre ceea ce se întîmplă la Chișinău. Jumătate dintre ei sînt angajați ai posturilor publice de radio și televiziune, restul colaborează cu companii media multinaționale  (și acestea, de fapt, susținute din bani publici). Altfel, publicațiile mainstream și televiziunile din România nu au / nu își permit să aibă corespondenți permanenți la Chișinău, apți să prezinte simplu, coerent și pe înțelesul publicului român o realitate altfel complexă și nu o dată contradictorie.

Așa că, vrînd-nevrînd, presa de informație este înlocuită de presa de opinie. Așa că, vrînd-nevrînd, nevoia de informare este înlocuită de păreri (livrate adesea sub numele de „comentarii“), venite cel mai adesea de la oameni care cunosc doar tangențial realitatea de acolo sau care o înțeleg dintr-o perspectivă schematică, de nu cumva una manipulatorie. Desigur, există și excepții, dar acestea sînt foarte puține și nu au nici impactul public al părerologilor sau influencer‑ilor de serviciu.

Nu în ultimul rînd, în ciuda unui explicabil patetism și a unei retorici triumfaliste, românii nu sînt de fapt interesați de ceea ce se întîmplă în Moldova. Dacă dăm deoparte ceea ce se mai „aude“ cînd și cînd de pe acolo, respectiv subiecte cu tentă senzaționalistă – acte de contrabandă, crize politice terminate cu „revoluții“, propagandă rusă, proteste, trafic de ființe umane, furtul miliardului, unionismul versus nostalgia sovietică etc. –, altfel, în spațiul public românesc nu se știe mai nimic despre cum e viața și cum sînt oamenii ce trăiesc dincolo de Prut.

Un singur argument pentru a descrie această realitate nu prea încurajatoare: doar puțin peste 1% din români au călătorit vreodată în Republica Moldova. Desigur, pare mai tentant și, din multe puncte de vedere, e chiar mai simplu să faci un city-break la Milano sau Londra decît să mergi ore bune cu mașina sau cu trenul pentru a ajunge la Chișinău sau Orhei. Cu avionul e oricum prea scump.

Așa că există doar două extreme în care este în general percepută la noi Republica Moldova: pe de o parte, o imagine idilico-edulcorată, creată și susținută de discursul patriotic local, în care predomină vinurile bune, fetele frumoase, cadre naturale patriarhale, și cealaltă, a unei lumi decrepite, aparent triste, cu sate pustii, drumuri proaste și vestigii ale lumii sovietice la tot pasul.

De fapt, Republica Moldova nu e chiar atît de simplu de relatat. Spațiul acesta e unul complex, cu oameni din varii grupuri sociale, etnice și culturale. Un spațiu de periferie și tranziție, cu o istorie complicată și cu un prezent asemenea. Pentru a-mi accentua ideea o să folosesc acum un citat dintr‑o carte-album care merită oricînd răsfoită, Moldova. Oameni, locuri, bucătărie și vin (Editura Cartier, 2018), a jurnalistei Angela Brașoveanu: „Caldă, sentimentală, dar nemiloasă cu sine, bogată, dar fără să-și valorifice propriile bogății, pierdută mereu între termenii cotropit și eliberat, nostalgică, dar lipsită de memorie, conservatoare, dar gata oricînd să îmbrățișeze ce e venit de aiurea ca fiind superior, mîndră de propria istorie, dar adesea fără să-și cunoască numele propriilor străbunici, Moldova a ajuns să aibă o identitate atît de multiplo-multiplicată, încît pare că nu o mai are deloc“.

Pentru a ieși din această dilemă și a prezenta o astfel de realitate e nevoie – printre multe altele – și de reporteri „cu cinste și gramatică“, capabili de a povesti/relata clar și empatic. Dar și de un public cu apetit pentru astfel de vești-povești.

Marian Chiriac este jurnalist, editor al SINOPSIS (www.sinopsis.info.ro).

Mai multe