În căutarea corpului pierdut
Secolul XXI, aşa tînăr cum e - abia dacă are o "vîrstă şcolară" - pare să continue şi să adîncească o serie de paradoxuri dominante în secolul precedent. De altfel, nu avem acum capacitatea distanţării şi nici nu putem să prevedem ce va urma. Încă analizăm şi încercăm să înţelegem ce s-a întîmplat în veacul trecut. Unii consideră că am fost învinşi cu propriile noastre arme, iar dorinţa de a cîştiga spaţiu şi timp s-a întors împotriva noastră. Acest fapt este - cred - cel mai vizibil în percepţia corpului uman. Avem de-a face cu o sumă de fenomene care ar fi fost de neimaginat cu o sută de ani înainte, şi care, cîteodată, scapă de sub control. Omul mecanic al anilor â30 este înlocuit de omul "postuman", în acord cu teoria decorporalizării, formulată, între alţii, de Hans Moravec. Transferul identitar sperie, dar la ce ar putea duce proliferarea corpurilor virtuale, cunoaşterea, comunicarea, exprimarea sinelui, din ce în ce mai mult, aproape exclusiv, prin intermediul ecranului computerului, graţie (?!) Internetului? Crearea unei identităţi neperceptibile la nivel tactil (pentru că auditiv şi vizual se poate, cu o pereche de căşti şi o cameră web) este, în primul rînd, ne-(re)-cunoaşterea de sine, refuzul, fantasma re-facerii. În aceeaşi linie a refuzului identitar se înscriu şi practicile agresive la care este supus corpul. Alienarea celor care le suportă e atît de mare încît afirmă că purced la atari transformări tocmai pentru a-şi defini mai bine personalitatea/identitatea. Am văzut de curînd, pe un canal TV, un documentar despre scarificări şi body-piercing, care - sînt convinsă - i-a înfiorat pe cei care l-au urmărit. Incizia în lobul urechii, pentru a ne împodobi, pare cel mai nevinovat lucru din lume, faţă de despicarea limbii, de introducerea de ţinte sub piele, de tatuajele perpetue, făcute cu bisturiul (şi totuşi, cîtă suferinţă va fi provocat, cu siguranţă, cercelul cu perlă, din celebrul tablou al lui Vermeer!). Operaţiile estetice, obsesie întru supravieţuire, cine ar fi crezut? Anii de început ai secolului al XX-lea fac trecerea de la chirurgia reparatorie (consecinţă a mutilărilor din timpul primului război mondial) la cea estetică. Interesant este faptul că genul acesta de remodelare apare în Statele Unite, unde practica era expresia bunăstării şi a prosperităţii. Acest pionierat s-a dovedit a fi o opţiune ce a determinat performanţe spectaculoase: staruri pop americane au renunţat la coaste (Cher) sau la culoarea naturală a pielii (Michael Jackson). Trebuie spus că operaţiile estetice sînt mai inofensive decît sacrificarea sau virtualizarea, dar le-au pregătit pe acestea din urmă. În fapt, o parte din aceste lucrări asupra corpului reprezintă consecinţa unei necesităţi din ce în ce mai manifeste în secolul al XX-lea: a corespunde unei paradigme de frumuseţe, promovate de mass-media într-un mod agresiv. Canoane de frumuseţe au existat dintotdeauna, au lipsit însă mijloacele de a se conforma lor. Oare Aliénor dâAquitaine şi Marie de Champagne şi-ar fi făcut operaţii estetice? Sau ar fi ţinut regim? Nu ştim dacă frumuseţea era intrinsecă atributelor princiare, iar literatura este o sursă de informare falacioasă (vezi şi Georges Duby, Dames du XII-eme siecle, Gallimard, 1995). Modelul de frumuseţe perfectă are ca ingrediente, ca şi altădată, albeaţa pielii, auriul părului, albăstrimea ochilor, roşeaţa buzelor, armonia formelor. Doar că secolul al XX-lea a introdus noţiunea de politically correct, şi se acceptă (şi invidiază) frumuseţi mai brune (Naomi Campbell, de pildă). Tot ca noutate, faţă de secolele precedente, ar fi erotizarea pronunţată. Corpul e din ce în ce mai nud, dar şi din ce în ce mai absent. E ca o casă nelocuită în care nu mai avem cum să intrăm pentru că uşa e zidită. Nu ne rămîne decît să sperăm că ne vom regăsi corpul nostru cel de toate zilele. Altfel decît a regăsit Proust timpul, adică fără a ne izola şi a ne închide în noi înşine, ci căutînd, dimpotrivă, o apropiere de corpurile celorlalţi.