Impozitul ca dilemă existenţială

Contactul redus cu autorităţile fiscale româneşti, ca urmare a plecării cvasidefinitive din România, în 1994, este una dintre acele bucurii aparent mărunte, dar în acelaşi timp foarte semnificative pe care mi le-a adus viaţa în pribegie. Doar ideea că trebuie să am de-a face cu Fiscul mă face să alerg încotro văd cu ochii, metaforic vorbind. Pe parcursul unui interludiu de circa doi ani şi ceva, în care am stat în România, a trebuit să intru, totuşi, în contact cu Fiscul. Ei bine, acest lucru nu a făcut decît să-mi consolideze opinia anterioară. Din anumite puncte de vedere, există ceva nedrept în atitudinea mea: în ansamblu, contactul cu autorităţile fiscale a fost relativ în regulă. Unde mai pun şi că mi-a facilitat aflarea celui mai frumos titlu de funcţionar: inspectorul de literă (de punctuaţie, de ortografie sau de gramatică se pare că nu avem, deşi tare ar fi nevoie...).

În ansamblu, frustrarea şi spaima pe care o inspiră fiscalitatea românească nu ţine, pentru mine, de nivelul impozitelor pe care trebuie să le plătesc. Dimpotrivă, mi-aş dori să plătesc impozite de 16% peste tot pe unde cîştig cîte ceva. Problema pe care o ridică plata impozitelor este bidimensională. Pe de o parte, este vorba de efortul şi bătaia de cap pe care le implică plata tuturor impozitelor şi atingerea dezideratului de a-mi îndeplini datoria de contribuabil. Pe de altă parte, avem problema şi mai spinoasă a ceea ce primesc eu şi alţii ca mine, în schimbul impozitelor plătite.

Ca în multe alte cazuri în care a trebuit să confrunt birocraţia românească, eforturile de a afla ce trebuie să fac, unde trebuie să mă duc, cum trebuie să procedez ş.a.m.d. au fost mult mai ucigătoare de suflet decît actul în sine de a plăti ce am de plătit. Pînă ajungeam să rezolv ce aveam de rezolvat, devenisem atît de exasperat, încît aş fi dat şi dublul sumei de plată, numai să termin. De acest aspect ţine şi dimensiunea mitologică a cotei unice de impozitare. Într-un mediu de afaceri vulnerabil la hachiţele unuia sau ale altuia, imprevizibil şi structural neprietenos, cota unică reprezintă un element de simplitate. Din acest motiv, este adeseori trecut cu vederea faptul că, dacă luăm în calcul sumedenia de alte taxe şi dări pe care le au de plătit contribuabilii români – fie ei persoane sau companii –, cota unică numai unică nu mai este. De mitologia cotei unice ţine şi discuţia despre ce ar trebui făcut cu fiscalitatea românească: redusă sau crescută? Susţinătorii cotei unice spun că eliminarea acesteia ar alunga investitorii. Criticii ei susţin că este un factor al polarizării sociale, o nedreptate.

Realitatea inexorabilă este că statul are nevoie de bani şi că nu colectează nici pe departe cît ar fi normal pentru o economie europeană. De aici porneşte şi dezbaterea privind metoda ideală de a schimba fiscalitatea, astfel încît mai mulţi contribuabili să se achite de datoria fiscal-patriotică la buget. Or, pentru a aborda acest nod gordian, trebuie să examinăm cea de-a doua dimensiune a profilului de Medusa, pe care îl are Fiscul în imaginaţia colectivă a multor români: ce primim în schimbul impozitelor plătite? În acest context, dihotomia dintre creşterea fiscalităţii şi scăderea ei – dintre un stat minimalist sau unul extins – este anacronică, iar o dezbatere nu-şi are rostul, deoarece este mai mult decît stupidă. Un aparat de stat care îşi propune să fie minimalist sau intervenţionist reprezintă un stat stupid, mînat de dogmă. Nu acelea ar trebui să fie punctele de pornire. Inginerii de la Airbus sau Boeing nu proiectează un nou avion pornind de la ideea că trebuie să fie roşu sau mare. Ei pornesc de la ce vrea viitorul client. Prin acest filtru, după părerea mea, obiectivul unui stat şi al fiscalităţii acestuia ar trebui să fie eficienţa şi „deşteptăciunea“: smart government.

De ce? Pentru că investitorii acestei lumi nu aleg doar în baza fiscalităţii unde să îşi plaseze banii. Ei se uită la potenţialul de cîştig în ansamblu. Dacă în schimbul unei fiscalităţi relativ ridicate primesc servicii de calitate (un regim de reglementări clar şi predictibil, un sistem juridic funcţional, un mediu de afaceri prielnic, infrastructură, forţă de muncă bună) şi dacă au şanse să obţină un randament relativ mare, investesc. Dacă de banii daţi pe impozite nu primesc nimic în schimb, nu investesc. Din perspectiva investiţiilor, fiscalitatea României nu trebuie scăzută în termeni absoluţi, ci relativi. Trebuie să fie mai mică decît fiscalitatea altor ţări cu atribute similare. Iar în schimbul acelei fiscalităţi, România trebuie să ofere servicii mai bune decît ţările celelalte. Asta dacă privim România ca o destinaţie pentru investiţii care concurează cu altele, pentru atragerea capitalului: ne uităm cu cine concurăm şi încercăm să fim mai buni decît concurenţa.

De asemenea, cetăţenii care văd că de la un an la altul viaţa lor devine mai suportabilă, ca urmare a serviciilor publice primite, vor avea – sperăm – o dorinţă mai puţin aprigă de a fenta Fiscul cu orice şansă de a face asta. Simplu spus, ar fi nevoie de o lume în care celebrele panouri cu „Aici sînt banii dumneavoastră“ să fie prilejuri de plăcută uimire la vederea unor rezultate tangibile, nu insulte la adresa bunului-simţ. Cu siguranţă, nu se poate pretinde că evaziunea fiscală va fi eliminată dacă România ajunge să aibă servicii publice „ca afară“. La case mai mari (Germania, Franţa, SUA – nu mai vorbim), cu pretenţii democratice credibile, se găsesc destui evazionişti. Diferenţa este în privinţa incidenţei evaziunii – ca fenomen izolat „la ei“ şi ca sport naţional „la noi“ (sau la neamurile prietene, din ginta latină, precum Italia). Nu în ultimul rînd, furnizarea de servicii publice din ce în ce mai bune, în schimbul impozitelor încasate, ţine de cîştigarea unei bătălii retorico-morale între cei care cer impozitele şi cei care explică de ce nu au chef să le achite.

Dezbaterea despre fiscalitate are însă de-a face cu altă discuţie fundamentală pe care România nu a avut-o cu ea însăşi – un efort de a răspunde la întrebări precum: „Ce fel de ţară vrem să fim?“ sau „Ce fel de societate vrem să avem?“

Andrei Postelnicu a iubit şi a practicat cu pasiune jurnalismul bine făcut, la Financial Times, Bloomberg şi în multe alte locuri, pînă a obosit. Încearcă să-şi reîncarce bateriile revenind la primele lui iubiri: aviaţia şi pisicile. Locuieşte la Londra.