„Important era sentimentul de libertate“ – interviu cu Cristian PEPINO

Cristian Pepino este regizor de teatru de animație. Locuiesc aproape de Teatrul „Țăndărică“ și trec în fiecare zi pe lîngă panoul cu fotografii, unde există una cu el. Cînd am citit Cartea de la Vama Veche, volumul său apărut la Editura Humanitas în 2015, am avut un puternic sentiment de familiaritate, chiar dacă între amintirile noastre, legate de aceleași locuri, sînt niște decenii. Am descoperit o arheologie fascinantă a unor veri petrecute la 2 Mai și Vama Veche în anii ’60-’70. O recuperare sentimentală a unei lumi care se retrăsese în satele de la capătul litoralului nostru și experimenta o formă specială de libertate.

Care e prima dumneavoastră amintire legată de mersul la mare? Unde ați fost și cum era?

Cred că aveam vreo patru ani, prin 1954, și părinții mei m-au dus la mare. Stăteam la Năvodari, unde era o tabără a medicilor farmaciști. Erau camere -mici în niște clădiri modeste care semănau cu niște barăci. Un unchi de-al meu era farmacist și ne lua și pe noi cu el. Așa că familia mea, care avea venituri modeste, își putea permite o vacanță la mare cu bani puțini. Țin minte cîteva lucruri care m au impresionat. Era un fel de băltoacă pe plajă, care comunica cu marea printr-un șanț îngust, și în apa mică înotau zeci de pui de calcan. Pe vremea aia, calcani se găseau peste tot, nu era scump deloc. Pe urmă, îmi amintesc că farmaciștii făcuseră un fel de teatru în sala cantinei și jucau acolo tot felul de scenete umoristice, pe care evident nu le-nțelegeam. În locul acelei tabere a farmaciștilor s-a făcut mai tîrziu tabăra pentru copii. Alte amintiri – bineînțeles, mă bălăceam cu mare bucurie în mare și purtam cu mîndrie o șepcuță albă și-un colier din scoici meșterit de mama mea. Slip n-aveam, pe vremea aia toți copiii erau nudiști. Într-o zi, tata a prins niște peștișori și i-a pus într-un borcan cu apă în camera în care dormeam. Dar eu am crezut că mi i-a adus ca să-i mănînc, pentru că toată ziua mîncam hamsii prăjite, așa că, într-o după-amiază, cînd ai mei dormeau, am înghițit toți peștișorii, bineînțeles, după ce le-am rupt capetele.

Povestiți în Cartea de la Vama Veche despre lumea boemă a tinerilor din anii ’60-’70. Vă petreceați vacanțele în satele 2 Mai și, apoi, Vama Veche. De cîtă libertate vă bucurați în acele veri? Era un fel de lume suspendată, în care presiunile nu se mai simțeau?

Sigur, aveam un sentiment de libertate totală la mare, erau aceste sate, pe atunci, în afara „lumii civilizate“. Nu ne certa nimeni că fumam sau că aveam plete și cămăși înflorate. Nici nu erau milițieni la 2 Mai, așa că nu ne era teamă că or să ne tundă pletele cu de-a sila, cum se mai întîmpla prin București. Dar într-o noapte, să fi fost prin 1968, stăteam la obișnuitul foc de tabără de pe plajă și ascultam cîntecele lui Mircea Florian și ale altor folkiști – care pe atunci nu aveau voie să apară în public sau la televizor, era înainte de Cenaclul „Flacăra“. Nu era voie nici să facem focuri pe plajă, dar grănicerii care patrulau noaptea pe acolo, și care erau tineri de vîrsta noastră, ne lăsau în pace. Și în noaptea aceea au năvălit pe plajă cîteva mașini de miliție și vreo zece milițieni ne-au alungat ciomăgind zdravăn pe cine apucau. Dar asta s-a întîmplat o singură dată, cine știe ce ștab trecuse pe-acolo și fusese deranjat că niște puști pletoși cîntau noaptea la malul mării.

Cît de „supravegheați“ erau boemii în aceste vacanțe?

Eram într-un grup de prieteni și nu ne simțeam supravegheați. Dar probabil că erau și ceva securiști și turnători pe-acolo. Mai apărea pe plajă uneori cîte-un individ cu cămașă albă care se simțea cam stingher printre nudiști și care se chiora la noi pe furiș. Dar nu ne păsa, spuneam bancuri despre Ceașcă, și tot ce ne mai trecea prin cap.

Față de ce se întîmpla în celelalte stațiuni de pe litoralul nostru, ce era special în aceste locuri? Cum s-a creat comunitatea care venea aici?

Au venit mai întîi tot felul de artiști, de intelectuali, de oameni de bine, cărora le plăceau mai mult atmosfera rustică, liniștea, faptul că plaja era foarte puțin populată. Și prețurile erau mult mai mici decît la hotelurile din stațiuni. Dar important era sentimentul de libertate. Și că mergeau la 2 Mai numai oameni civilizați, mitocanii nu călcau pe-acolo. Sigur, devenise și o modă la un moment dat, pentru noi, elevii de liceu de prin anii 1965-’68, era foarte șic să mergi într-un asemenea loc frecventat de artiști pe care îi admiram: Nina Cassian, Irina Petrescu, Liviu Ciulei și mulți alții.

Mi se pare interesant cum fiecare generație a păstrat, cumva, fascinația pentru aceste locuri și a încercat cu disperare să le reinventeze. Vama Veche a devenit, în timp, o stațiune zgomotoasă, aglomerată și kitsch. Dar gloria ei, sinonimă cu un fel special de libertate, a supraviețuit intactă. Credeți că are legătura cu istoria locului sau cu nevoia de a avea o alternativă la turismul mainstream, indiferent de vremuri?

Într-adevăr, „brand-ul“ a supraviețuit, deși Vama de acum nu mai seamănă deloc cu satul mic și pitoresc din anii ’70-’80. Dar și tinerii de-acum consideră încă locul ăsta ca un domeniu al libertății. Și, dacă ei se simt liberi, nu îi poate afecta nici o schimbare.

Cînd ați fost ultima dată în Vama Veche? Cum vi s-a părut?

În 2000. Cam aglomerat.

Pentru cineva care vă citește cartea și care a ajuns în Vamă în ultimii ani e greu să-și imagineze că a fost cîndva un loc liniștit. Amintirile acelor veri, odată rememorate, recuperează nu doar istoria personală a unui sat, dar și amintirile unei lumi. Pare că v-ați amuzat cînd ați scris-o. Un fel special de nostalgie și de vitalitate se regăsesc deopotrivă în textul dumneavoastră. V-ați făcut însemnări de-a lungul timpului sau ați mizat doar pe memorie?

Am scris cîte ceva de cîte ori mergeam la mare. Așa ne relaxam înainte de a ne aduna seara la taclale: mai scriam, mai desenam. Multe întîmplări le-am tot povestit prietenilor mei mai tineri. S-a întîmplat ca acum vreo trei ani să-i trimit pe mail unei cunoștințe cîteva dintre amintirile astea. Era foarte tristă și am încercat s-o înveselesc. S-a amuzat și m-a rugat să-i mai trimit povești din astea. Și, treptat, s-au adunat vreo două sute de pagini. Dar n-am crezut la început că o să iasă pînă la urmă o carte. Nu știu dacă e vorba de nostalgie, nu sînt un tip nostalgic.

Personajele dumneavoastră cum au citit cartea?

Bineînțeles, mulți dintre prietenii mei, care sînt și „personaje“, au citit textele mele chiar înainte de-a fi publicate. Am vrut să văd dacă nu cumva se simte vreunul jignit de ceva. Dar toți mi-au spus că e-n regulă. Silviu Purcărete, Dimi Simon, Antonio Albici, Decebal Scriba… Mulți mi-au zis că le-a făcut plăcere să și aducă aminte de momente atît de frumoase din tinerețea noastră. Dar se pare că și tinerilor le plac istorioarele astea. O domnișoară foarte tînără care a citit cărțile mele mi-a scris așa: „Mi-ar plăcea să fiu cum erați voi atunci“.

Dacă ați putea să păstrați un singur moment din acele vacanțe la mare, pe care dintre ele l-ați alege?

Asta e greu de spus. Au fost atît de multe momente minunate… Poate că momentul în care, într-o noapte, la Vama Veche, stăteam la malul mării și priveam cum în apă străluceau niște scîntei mici cînd apa era agitată. Și soția mea, Cristina, cînd a văzut că n-aveam chef să mă bălăcesc și eu, mi-a adus în palme puțină apă din mare în care plutea o scînteie luminoasă, o noctilucă. Ce dar frumos…

a consemnat Ana Maria SANDU

Foto: pastel de Cristian Pepino